Infinit într-o suflare

 

E minunat să privești cerul ca pe-un imens sublim,

Întinderea-i albastră îmbrățișează viața,

Atunci, orice părea măreț devine infim,

Și simțul se cufundă în adâncul tău, lăsând în urmă suprafața.

De-a mai multe în tot locul

O pereche de mustăți se ridică de prin rouă

Și cu-n salt de voie bună iute-și captură vânatul,

O umbră de pătlăgică pe care-o purtase vântul

Ca pe-un șoarece de câmp îmbrăcat în haină nouă.

 

Deodată se ivește Ghemotoc cel iscusit:

– Peticel, ce faci acolo, prinzi un pui de mi-se-pare?

Însă micul vânător se zgâi puțin pripit

Și-i răspunse c-o-ntrebare.

 

Ceasul mai de la amiază îi găsi în căutări,

Cică se afla prin preajmă, așezat la loc ferit,

Sâmburele de-adevăr copt în coajă de răbdări,

Pe care în miez de noapte graba l-a acoperit

Cu trei bănuieli venite din ținutul necinstit.

– Frățioare, dă-te-aproape, cred că simțul i-a luat urma,

Văd c-atunci când nu-i de joacă puțini în teren mai mișcă,

– Cum, ce-ai zis, un ghem de frișcă?

– Ei, aiurea-ți zboară mintea, ia de-nfige-o gheară aicea,

Sui-te cât  s-arunci privirea mai la țintă ca alicea.

Haide, spune, vezi un pâlc de rochița rândunicii?

– Parc-ar fi un peisaj din poveștile bunicii.

 

Mai pe seară, tam-nisam, un vioi fir de răcoare

Se dădea de-a rostogolul printre două mustăcioare.

– Nu e vremea pentru joacă, îi zise-n treacăt Peticel,

Ia un loc în dud, pe-o frunză, odihnește-te nițel.

Peticel, dragul de el, se afla acum la masă

Rumega un înțeles gros cât un cotor de varză.

 

Surse foto:

https://bit.ly/2McxyuE

https://bit.ly/2Ogk5EJ

 

”Suntem călători pe-acest pământ, patria noastră este cerul”

”Existența noastră omenească poate fi comparată cu o carte. Cea mai mare parte a oamenilor consideră viața de pe pământ ca fiind textul real, istoria principală; totuși, ei văd, bineînțeles, și viața viitoare, dar cred în realitatea ei ca o simplă adăugire. Atitudinea creștină autentică este exact inversă. Viața noastră prezentă nu este, în realitate, nimic mai mult decât prefața, introducerea cărții; viața viitoare constituie în schimb istoria principală. Momentul morții nu este concluzia cărții, ci începutul primului capitol”.

Kallistos Ware

Călătoria unui suspin

Pe-asfaltul rece și tăcut zăcea fără suflare

Cel ce din frumusețe se născuse,

Un pui ce zborul nu îl cunoscuse.

Odată ce n-a mai simțit căldura aripii de mamă

S-a zvârcolit în căutarea ei cu disperare,

Bietul de el, avea o inimă flămândă de dragostea ce vindecă orișice rană,

Iar mama lui era plecată după hrană.

 

Și a căzut din cuib sărmanul,

S-a prăbușit în golul unei despărțiri,

Nici pașii noștri cei grăbiți nu i-au adus sfârșitul,

Nici izbitura de asfalt și poate că nici frigul.

Nu știu ce oare să-l fi doborât,

Dar cred că-n ochii mamei el văzuse lumea-ntreagă

Care-ntr-o clipă peste el s-a prăvălit

Când s-a văzut atât de singur.

 

Și crunt era că nimeni nu știa

Că lumii noastre-un fluturat de aripi îi lipsea,

Că toți vom merge înainte fără să băgăm de seamă

Că nepăsarea pregătește peisajul pentru dramă,

Că înc-un ciripit ar fi-nsemnat atât de mult

În tot acest vacarm al surzilor ce fac pe dirijorii,

Acest puiuț e doar plecat, nu e pierdut,

Căci iată, se-adunară pe deasupra ca să-l plângă norii.

 

Și n-a ajuns pe cer să zboare,

Dar poate că a mers mai sus de el,

Ca să învețe-un cântec pus pe note de o-ntreagă zare

C-un glas gingaș ca ciripitul lui cel subțirel.

Trei sferturi de cer

”În oamenii de pe aici
E Dumnezeu, pesemne,
Când ei în curţi, cu paşii mici
Aduc în case lemne.

Şi e o linişte de rai
În gestul lor de-o viaţă,
În care dau nutreţ la cai
Şi oile-şi răsfaţă.

Dar mai ales în tot ce fac
E semn că nu li-i frică,
Un suflet clar din trup opac
La ceruri se ridică.

Şi uneori, la focul mic,
În casa lor sărmană,
Iisus, înduioşat un pic,
Coboară din icoană.

O capră şi-a zdrobit un corn
Sărind pe uşa spartă,
Desenul fumului din horn
E operă de artă.

Şi-n toate şipcile din gard
Un clopot mai tresare,
Când vreascurile-n braţe ard
Cu-o mistică ardoare.

Ninsorile nici nu mai cad
În viscoliri cu vaier,
Scânteietorul lor răsad
Pluteşte blând în aer.

Respiră-n toate un mister
Ce satul îl îndrumă,
Trei sferturi să se afle-n cer
Şi doar un sfert în humă.

Şi nu se ştie – sunt ţărani
Sau îngeri sunt, pesemne,
Cei care de atâţia ani
Aduc în case lemne.

Şi suflă-n focul lor mereu,
Sporindu-le nădejdea,
Să-i fie cald lui Dumnezeu
Aflat în toţi aceştia”.

Versuri: Adrian Păunescu
Muzica: Mădălina Amon

Avem o ţară

“Avem o tară unde au stăpânit odată
Vitejii daci, bărbați nemuritori
Şi unde stau de veacuri laolaltă
Izvoare, văi şi munţi cu fruntea-n zări.

Avem troiţe sfinte, altare şi icoane,
Şi candeli ard cu mii de pâlpâiri.
Avem atâtea lacrimi şi prigoane
Că ne e plin pământul de martiri.

Avem la Putna, sfânt şi viu cu duhul,
Pe cel ce-a stat Ortodoxiei scut;
Şi azi – de-l vom chema să-nfrângă Apusul –
Va răsturna cinci veacuri de pământ.

Avem pe Brâncoveanu pildă tare,
Că pruncii lui sub sabie-au căzut
Ca să păzească, fără de schimbare,
Credinţa dreaptă-n care s-au născut.

Avem Ardealul sfânt, pământul răstignirii,
Cu tunuri sfârtecat de cel viclean;
Avem Ierarhii sfinţi; pe Iancu şi martirii,
Pe Horea tras pe roată pentru neam.

Azi iarăşi te-au suit vrăjmaşii tăi pe cruce,
Ardeal cu trei culori împodobit,
Scriind deasupra “vina” ta cu sânge:
Aceea că Ortodoxia ai iubit.

Avem un rai de Sfinţi, în temniţi daţi la moarte
Şi aruncaţi în groapă neştiuţi;
Dar astăzi, dând pământul la o parte,
Ies moaşte sfinte-n zeghe grea de deţinuţi.

E jertfa lor de veacuri mărturia
Ce strigă din morminte pân’ la noi,
Să apărăm cu râvnă Ortodoxia
Şi-acest pământ de sfinţi şi de eroi”.

Radu Gyr

Deplinătate în responsabilitate

„Într-o pădure în care izbucnise un incendiu, în timp ce toate animalele fugeau de colo-colo, înnebunite de spaimă, o pasăre Colibri tot aducea apă în cioc, încercând să stingă vâlvătaia. Conștient de zădărnicia demersului, un tigru îi atrage atenția:

– Ești nebună, crezi că poți să stingi focul ăsta imens cu stropul de apă pe care-l tot aduci?

Pasărea i-a răspuns:

– Eu îmi fac partea mea”.

 

Sursă foto:

https://bit.ly/2DMxnU8

Bunica și intelectualii

”Bunica nu avea cultură,
Nu studiase-așa, ca noi…
Se „cultivase”-n bătătură
Și la prășit de popușoi.

Nu, nu era analfabetă,
Dar nici școlită nu era.
Din Biblia îngălbenită
De multe ori ea ne citea.

Mi-o amintesc în nopți de vară,
Cum se ruga lui Dumnezeu
Privind spre stele, în grădină,
Și neștiind că sunt și eu.

Ea nu luase masterate,
Nici doctorate n-a luat,
Însă credea cu fermitate
În Cel ce lumea a creat!

Cum să-i fi spus bunicii mele,
Ce se ruga spre cer mereu,
Că bolta cea cu mii de stele
Nu-i opera lui Dumnezeu?!

Să fi-ndrăznit să-i zici bunicii,
În noaptea cu parfum de fân,
Că greierii și licuricii
Nu-L au pe Dumnezeu Stăpân?!

Nici n-ai fi terminat ideea,
Știu foarte bine ce îți spun:
Bunica mea, din clipa-aceea
Te-ar fi privit ca pe-un nebun!

Căci, după mintea ei vioaie,
Nimic nu-i fără autor:
Nici clăi de fân, nici mușuroaie,
Nici simpla urmă de tractor!

Să îi fi spus bunicii mele
Că soarele ascuns în nor,
Sau câmpul cel cu floricele,
Există fără Creator?!

Așa erau bătrânii noștri,
Crezând în Domnul Dumnezeu;
Strămoșii au crezut, bunicii,
Și mama mea credea, și eu.

Dar intelectualii lumii,
Cu diplome la școli de soi,
Mai caută și-acum dovada
Că ei se trag din maimuțoi!

Ei scurmă harnici prin țărână
Și caută bucăți de os
Prin care vor să demonstreze
Că… nu suntem ai lui Hristos!

Aceasta este marea luptă,
Vrăjmașul vrea prin rațiuni
Să ne lipsească de credința
Ce-o moștenim de la străbuni.

Să nu-i lăsați să vă golească
De harul ce-l aveți în voi;
Rugați-vă să se-nmulțească,
Iar Duhul va veni șuvoi,

Căci Tatăl nostru ne iubește
Și nu ne lasă lui satan.
Cu harul Său ne ocrotește,
Vrăjmașii se trudesc în van!

Pe cei ce pierd credința dreaptă
Și-‘ncep să-și râdă de strămoși,
O grea robie îi așteaptă,
Căci demonii nu sunt miloși!

Urcați, urcați în Arca Sfântă,
În casa Domnului Hristos!
Biserica pe val plutește,
În timp ce lumea merge-n jos!”

Preot Sorin Croitoru

Sursa:

http://altarulcredintei.md/bunica-si-intelectualii/

Din margini de cărare înspre zare

Adună numai începuturi de surâs,

Nu te împiedica de încruntările de frunte,

Tu dăruiește bucuria întâlnită într-un vis,

Rămâi pe unde-s căile abrupte,

Așa se-ajunge până-n vârf de munte.

 

Nicicând să nu te poticnești în vorbe,

Ele pot fi străjerii tăcerilor de fier,

Vor trece ca o adiere printre ramuri,

E plină viața de făgăduite dulci amaruri,

Iar nimeni nu se-ndură de stelele ce pier.

 

Lasă o rază să te-ndrume blând,

Ivită dintr-o inimă deschisă,

Poate că râsul s-a născut plângând,

Sau poate fericirea e o bucurie tristă,

Iluzia unui ”vino!” ce s-a pierdut pe sine așteptând.

Sursă foto:

https://bit.ly/2QpxZRX

Să țesem frumos

În firul vieții de se-abate și un ac,

Se pot coase zile de mâine pe măsură,

Chiar dacă scuza se înfățișează-n frac,

Pe dinăuntrul ei se desfășoară o încurcătură;

Căci de prin profunzimi reiese-adevărata lucrătură.

 

Cu vârful ascuțit al unui simț curat,

Drumul cel bun îndată se croiește,

Din inimoasele străpungeri se leagă apă de uscat,

Durerea ziditoare înnoiește.

 

Poate că haina ne vorbește de căldură

Și nicidecum de cum am vrea să fim priviți,

De-acea adevărată lucrătură

Care ne ține drepți și când ne-ncovoiem de osteniți.

 

Dar acul știe o-nvățătură veche:

Nodul la capăt își arată rostul.

Și neîndoindu-se nicicând de adevăr,

A priceput că ascultarea e recunoștință,

Deși are o singură ureche.

 

Sursă foto:

https://bit.ly/2oLnGLb

 

 

Rădăcini în veșnicie

Bătrânul măr încă rodește,

Căci prin tulpină rostul vieții sale trece,

Și înflorirea lui firescul îl hrănește

Dintr-un pământ unit cu suflul dimineții

Ce modelează-mbrățișări din roua rece.

 

Așa arat-un prunc nedoborât al vieții,

Furtunile în el cioplit-au neclintirea,

Cu fruntea sus și brațul doborât,

S-a înălțat ca ruga ce tocește piatra de mormânt,

Trăindu-și în deplinătate dăruirea.

 

Așa se-alege soiul bun,

Dintr-o măsur-a traiului curat

Și-a dăruirii până peste poate,

Dintr-o lăsare-a sinelui în colț uitat

Și o iubire ce cuprinde tot și toate.

 

Cu mulțumiri doamnei Melania Dima pentru fotografie și inspirație.

 

Sursă foto:

https://bit.ly/2BjWg8z

 

Cât timp ai da din viața ta pentru a salva o alta?

E nevoie doar de o clipă pentru a ne aminti de douăzeci de milioane de copiii care veniseră pe lume, dar nimeni nu i-a primit.

”România de azi și de mâine include copiii născuți și nenăscuți și este firesc să îi protejeze. Este firesc să sprijinim o femeie în criză de sarcină și este firesc să dorim ca zâmbetul și lumina din ochii fiecărui copil să ajungă să bucure pe cei din jur. Activitățile care sprijină viața, activitățile care exprimă prețuirea pentru viață sunt activități firești pentru o societate care vrea să se dezvolte, să ducă mai departe și să îmbogățească ceea ce a primit de la generațiile anterioare. O lume pentru viață este o lume firească”.

”Să sacrificăm mâine măcar o oră fiecare în oraşul său, nu pentru a manifesta împotriva avortului, ci în favoarea acelor măsuri alternative care pot sprijini şi încuraja femeile.

Argumentul pro-avort -„corpul meu, alegerea mea”- îmi evocă un exemplu dat mie de cineva, cândva: să presupunem că inviţi o persoană pe barca ta la o ieşire în largul mării; ajunşi la câţiva kilometri buni de mal, îi spui: „acum dă-te jos aici; barca mea, proprietatea mea, alegerea mea”.

Ce am vrut să spun prin analogia cu care am început e că nu există o îndreptăţire şi o justificare morală pentru avort -care este o traumă pentru femeie şi moarte pentru copil- ci este doar o îngăduinţă, o indulgenţă faţă de neputinţele în care putem ajunge oricare dintre noi -indulgenţă care oricum va avea un preţ, dar care ar putea fi uneori evitată.

Aşadar, am să vă rog să sacrificăm mâine măcar o oră pentru a ieşi fiecare în oraşul său, nu pentru a manifesta împotriva avortului, ci în favoarea acelor măsuri alternative care pot sprijini şi încuraja femeile aflate în cumpănă să aleagă viaţa copilului şi evitarea unei traume personale.
Nu va ninge şi nu va bate vântul, dar un pic de frig vă va face să ştiţi că aţi dăruit ceva”.

http://stiripentruviata.ro/programul-marsului-pentru-viata-2018-la-chisinau-bucuresti-si-in-orasele-din-romania/

”Cercetările științifice recente arată că inima unui copil începe a bate încă de la vârsta intrauterină de 4 săptămâni. Un avort oprește o inimă care bate. Date neoficiale arată că în România se fac peste 300 de avorturi pe zi, cumulându-se peste 20 de milioane de avorturi din `89 până azi”.

Dacă nu poți ajunge la marș, spune o rugăciune pentru copiii care au primit viață, dar nu și șanse de a trăi, pentru mamele lor și pentru cele care au nevoie de sprijin și nu știu unde să-l caute.

http://www.marsulpentruviata.ro/resurse/centre-de-consiliere-pentru-criza-de-sarcina/

 

Inimă de piatră

 

De ai blândețea-n cuget, fapta ți-e mângâiere,

C-o inimă curată tocești un vârf de sabie,

La fel răsună adevărul dintr-un strigăt ca și din tăcere,

Iar râul mai degrabă piere decât să-și părăsească a sa albie.

 

Statornicia își urmează crezul pretutindeni,

Nu-i vreo oprire-n loc cu chip de-mpotrivire,

Nu-i amăgirea unei nostalgii ca o sclipire de privire,

E rădăcina ce se trage dintr-un sâmbure de fire.

 

Așa c-atunci când iei o piatră-n mână,

Ascultă ce e dincolo de învelișul tare,

Și vei afla că înăuntru gingășia e stăpână,

Iar calea pân’ la ea-i croită cu răbdare.

Oricând

Pe albia unui râu, o frunză cobora agale,

Și printre stânci se strecura, rostogolindu-se la vale,

Lăstari se tot cutremurau și fremătau a jale,

Și-o-nchipuiau pierdută și fără de scăpare.

 

Ajunse frunza binișor la locul de vărsare,

Plutea domol, nestingherită, cu multă împăcare,

Înaintă c-o adiere ce se întrezări ca o chemare,

Și pentr-o gâză care se zbătea în larg deveni barcă de salvare.

 

 

Speranța ne arată că o singură rază de lumină e de ajuns pentru a străpunge un cer întunecat.

Mângâieri de inimă

Când gândul dă să te doboare cu vechile înfrângeri,

Cuprinde-n inimă văzduhul; și-o adiere-n zbor

Va smulge delicat spinul însângerat al deznădejdii,

Și o sclipire de lumină te va face s-o urmezi.

 

Găsitu-te-a chemarea căutând-o,

Calea ajunse negreșit în fața ta,

Recunoștință-ți fuse răsuflarea,

Pe următoare-ai dăruit-o celor ce-au rămas fără de ea,

Ce dulce grai mai înflorise și iubirea,

Acestea-s mângâieri de inimă și nu bătăi.

 

Un buchet de bunăvoință

La limita dintre o neînsuflețire și alta s-au strâns câteva boabe de nisip, vântul le adusese ca să-și vegheze strămoșii. Întunecata coptură înghițise milioane de pietre, astfel că asfaltul putea fi denumit cimitirul lor. Dar nu pentru bocet se aflau acolo, deși lacrimile se regăsesc în cele mai multe dintre sclipiri. S-au strâns la un loc, așa cum le stă bine celor ce simt la fel. Încet-încet, cu ritmul tihnit al tuturor celor care cresc în legea lor, au format un pârâu de nisip. Chiar dacă nu curgea continuu, pârâul lor simboliza fărâma de eternitate ce însemna viața lor și amintea că nu există nici un loc fără un strop de speranță. Sentimentul că aparțin întru totul vieții le-a unit într-o cunună ce dăruia inimi trecătorilor și nu-i ocolea nici pe cei care și le împietriseră pe ale lor.

Golul dintre două aripi

Ceea ce părea o poartă spre alte întinderi era de fapt ușă de temniță. Intrase atras de o lumină pe care-o vedea drept călăuză, însă acea lumină nu te făcea să vezi totul mai limpede, ci te orbea. Zăbovi o vreme în jurul ei, dându-i târcoale ca un îndrăgostit nerăbdător să se lase ispitit de farmecele unei prezențe atât de suave, încât aproape că era nepoliticos să nu te apleci respectuos la fiecare mișcare a ei. Era atât de absorbit de strălucire încât nu observa întunericul din jurul ei. Aripile-i zburdau vesele, ca și când ar fi descoperit cu inimă de copil bucuria jocului. Dădu să se apropie, o căldură mare îl ținea totuși la distanță. I se păru puțin ciudat, căldura e o chemare, un fel de îmbrățișare cu toată ființa, cum era cu putință să-l respingă? Se roti în jurul ei, de parcă ar fi adulmecat o mireasmă dulce care se unduia în suflul gingaș al unei adieri de vânt. Era ca un vals pe care pluteau simțurile, iar valurile care le mișcau veniseră dintr-o contopire a sunetelor muzicale într-unul singur. Cu toate că întâmplările i se păreau ca o înlănțuire firească, ceva din sinea lui se depărta cu pași repezi de această imagine, și nu numai că nu voia să-i aparțină, dar dădea impresia că vrea să se țină la distanță, ca să delimiteze într-un fel diferența mare dintre ce este și ce ar trebui să fie. Dar el sfida această tragere înapoi cu avântul unui impuls încrezător în clipa ce urma să vină. La un moment dat, o beznă deplină se așternu pretutindeni. Deși nu vedea nimic în preajmă, se lăsa ghidat de închipuirea unei firești întâlniri. Rătăci îndelung și singurul imbold de a continua venea din nădejdea că lumina va reveni, încă mai simțea chemarea ei. Dintr-o dată, îi păru că se pierde-n văzduh, pe după dealul cu flori. Întinse aripile ca și când s-ar fi cufundat în infinit. Pentru o clipă se văzu în drum spre locul de unde izvorăsc zorii zilei. Se prăbuși pe cimentul rece al scărilor. Întuneric, atât putea observa, frig, atât mai izbutea să simtă. Își luă avânt iar și iar, ținea ochii strânși cu putere și în gând țintuise adierea de vânt și mireasma petalelor. Se ridica și se prăvălea cu aceeași forță, nădăjduind că dorința lui de a se întoarce printre flori va străpunge zidul.

Adevărata lumină veni odată cu binecuvântarea dimineții. Un firicel de aer rece se strecură pe sub ușă, mângâindu-i aripile care încetaseră a se mai zbate cu ceva vreme în urmă. Fără să mai poată ști, a întâlnit lumina pe care o căutase, însă nu s-a stins înainte de a se otrăvi cu amărăciunea că ceea ce i se păruse o a fi trăire intensă nu fusese decât un dans cu propria iluzie.

Arta de a fi

În rotunjimea pânzei vântul, cu simț artistic pur,

Brodase brațe de aproape pentru îmbrățișări depline,

Ai crede c-aste fapte-s împletite pe cărări alpine,

Nu-i musai măreția să steie la-nălțime,

Din când în când coboară-ți respectuos privirea, te conjur.

 

Din vârf de pensulă divină, un bob de frumusețe

Făcut-a să-nflorească speranțe în culori,

Pictura prinse viață, contururi de esențe

Au modelat în tâmple visuri de trecători.

 

Nu știu de-a fost chemată, însă cu drag veni,

Sublima inspirație păși în ritm de puls,

Ar fi avut aceeași gingășie și chiar de l-ar fi smuls,

Așeză blând fruct de idee ca hrană pentru gând,

Aduse-ntr-o mireasmă un vis pictat pe zare,

Parfumul unei de dimineți cusu în simț candori de floare.

 

Ce muză, ce tablou, ce forță creatoare!

Din ceruri coborâră pe stropii de splendoare

Sclipiri ce joacă-n umbre surâsuri de lumină,

Vecia-tinse clipei o mână protectoare,

Din vârful unui toc se arcui un rost

Al timpului care-n decor plantase-o urmă de rugină.