Cât timp ai da din viața ta pentru a salva o alta?

E nevoie doar de o clipă pentru a ne aminti de douăzeci de milioane de copiii care veniseră pe lume, dar nimeni nu i-a primit.

”România de azi și de mâine include copiii născuți și nenăscuți și este firesc să îi protejeze. Este firesc să sprijinim o femeie în criză de sarcină și este firesc să dorim ca zâmbetul și lumina din ochii fiecărui copil să ajungă să bucure pe cei din jur. Activitățile care sprijină viața, activitățile care exprimă prețuirea pentru viață sunt activități firești pentru o societate care vrea să se dezvolte, să ducă mai departe și să îmbogățească ceea ce a primit de la generațiile anterioare. O lume pentru viață este o lume firească”.

”Să sacrificăm mâine măcar o oră fiecare în oraşul său, nu pentru a manifesta împotriva avortului, ci în favoarea acelor măsuri alternative care pot sprijini şi încuraja femeile.

Argumentul pro-avort -„corpul meu, alegerea mea”- îmi evocă un exemplu dat mie de cineva, cândva: să presupunem că inviţi o persoană pe barca ta la o ieşire în largul mării; ajunşi la câţiva kilometri buni de mal, îi spui: „acum dă-te jos aici; barca mea, proprietatea mea, alegerea mea”.

Ce am vrut să spun prin analogia cu care am început e că nu există o îndreptăţire şi o justificare morală pentru avort -care este o traumă pentru femeie şi moarte pentru copil- ci este doar o îngăduinţă, o indulgenţă faţă de neputinţele în care putem ajunge oricare dintre noi -indulgenţă care oricum va avea un preţ, dar care ar putea fi uneori evitată.

Aşadar, am să vă rog să sacrificăm mâine măcar o oră pentru a ieşi fiecare în oraşul său, nu pentru a manifesta împotriva avortului, ci în favoarea acelor măsuri alternative care pot sprijini şi încuraja femeile aflate în cumpănă să aleagă viaţa copilului şi evitarea unei traume personale.
Nu va ninge şi nu va bate vântul, dar un pic de frig vă va face să ştiţi că aţi dăruit ceva”.

http://stiripentruviata.ro/programul-marsului-pentru-viata-2018-la-chisinau-bucuresti-si-in-orasele-din-romania/

”Cercetările științifice recente arată că inima unui copil începe a bate încă de la vârsta intrauterină de 4 săptămâni. Un avort oprește o inimă care bate. Date neoficiale arată că în România se fac peste 300 de avorturi pe zi, cumulându-se peste 20 de milioane de avorturi din `89 până azi”.

Dacă nu poți ajunge la marș, spune o rugăciune pentru copiii care au primit viață, dar nu și șanse de a trăi, pentru mamele lor și pentru cele care au nevoie de sprijin și nu știu unde să-l caute.

http://www.marsulpentruviata.ro/resurse/centre-de-consiliere-pentru-criza-de-sarcina/

 

Reclame

Publicitate cu sinceritate

Produsul* nostru** este util*** și testat**** în conformitate cu normele de siguranță***** și sănătate****** aflate în vigoare*******.

*Clasificare oferită de Asociația Comercianților Corecți, care specifică în mod clar că, pentru a împlini calitatea de produs, un bun material nu trebuie să fie neapărat bun, material sau să rezulte din vreo muncă. De asemenea, conform hotărârii numărul treisprezece de săptămâna viitoare munca este definită ca o activitate care poate presupune sau nu efort fizic sau intelectual.

**Numai o anumită categorie de oameni poate decide asupra proprietății și noi am hotărât că suntem cei mai potriviți pentru asta.

***Utilitatea se observă din perspectiva noastră, nouă chiar ne este de folos vânzarea lui.

****Test efectuat pe un grup de zece persoane care au fost selectate după finalizarea lui. Toate cele zece persoane au fost foarte încântate de noua formulă cu extract de arcima (tulpină de umbră aflată în mișcare) și au simțit din plin efectele benefice ale produsului.

*****În prezența unei calamități produsul poate fi considerat mai puțin primejdios.

****** Produsul poate să nu afecteze sănătatea dacă nu intră în contact cu ea.

*******Exprimarea se referă la acele norme care pot sări coarda, calul și tarlaua dintr-un singur salt.

 

E mai sănătos să citești steluțe decât în stele. Cercetarea cu atenție a informațiilor de pe etichete sau materiale de promovare îți arată că unii comercianți te cred tâmpit. Cu toate astea, e minunat să privești la stele.

Proștiri pe scurt

O întâmplare inedită s-a înregistrat ieri seară în orașul Vedenia, aflat în emisfera Basmogică. Un virus gripal a decedat în momentul în care a constatat că există. Incidentul i-a pus pe gânduri pe medici, ei suspectând că virusul a suferit un traumatism sever în momentul în care devenit conștient de cât de periculos este. În jurul lui au fost găsite mai multe batiste folosite, precum și o cană cu ceai de sunătoare pe jumătate goală. Procurorii orașului respectiv au deschis imediat o anchetă. A durat puțină vreme fiindcă n-au nimerit cheia din prima. Printre suspecți se află o oglindă bănuită că i-ar fi acordat virsului ocazia de a se privi în ea, până atunci el văzându-se doar în fotografii. Până la elucidarea cazului, tuturor virușilor gripali li s-a recomandat un tratament preventiv cu Inconștientil Forte și ochelari pentru nevăzători.

Ce treabă are garnitura cu prefectura

– Și cum, e nevoie să fii de față când te operează? Nu poate să te taie în lipsă? Hai, Marine, revino-ți c-avem treabă, am eu o verișoară care și-a pus piciorul în ghips de la distanță. N-a trecut pe la cabinet nici ca să i-l scoată, a trimis pe cineva și s-a aranjat. Avem doctori numa’ unu și-unu, tre’ să se găsească unul mai dibace care să te opereze fără să fii acolo.

– N-am cum șefu’, trebuie să fac și anestezie…

– Tocmai, când ești sub anestezie e ca și cum n-ai fi acolo. Nici n-o să-ți dai seama c-ai fost plecat. Te ridici ușurel, mergi în vârful picioarelor și ai grijă să-nchizi ușa fără zgomot.

– Pe cuvânt, chiar n-am cum azi, dar promit, mâine dimineață, cum mă trezesc din anestezie, mă sui în mașină și vin la atelier.

– Marine, ai înnebunit, ce să mai fac eu mâine cu tine când domn’ prefect vrea acum să-și asorteze mașina cu șosetele?

– De ce nu ia alta din garaj sau schimbă șosetele?

– Vezi că-ncepi să devii obraznic! Eee, asta-i bună, omul s-a hotărât asupra unei anumite vestimentații și ne apucăm noi acuma să-i dăm planurile peste cap. Păi așa crezi tu că se conduce o urbe? Vine oricine și-și vâră nasul în socotelile strategice ale cârmuitorului?

– Să vedeți, eu… adică medicul, dacă eu nu sunt acolo… n-are pe cine să opereze…

– Ce treabă are una cu alta? tu ești mecanic, el e chirurg. Doar n-o să te întrebe pe tine ce și cum să facă. Ce, e vreunul care zice: Nu pot să-ncep procedura până când n-aduceți un mecanic să fie de față? De-aia zic, vino să-i repari mașina lu’ domn’ prefect și, cum te știu băiat descurcăreț, termini repede și ajungi până să te-nchidă domn’ doctor. Sun eu și-i zic: Domn’ chirurg, știi cum e, graba strică treaba. Vezi și matale cum faci, că la interior tre’ să umbli cu blândețe, nu merge cu manevre bruște. Hai, că n-oi avea eu limba ascuțită, și nici bisturiu, dar ți-ajung cumva la suflet. Și, dacă prin absurd, termină operația înainte să repari tu mașina, îi dau un telefon și-l țin de vorbă, ca s-ajungi la timp pentru cusătură. Asta-i treabă importantă, nu ne jucăm cu sănătatea, Marinuș.

– Șefu’, nu pot să fiu prezent numai la final.

– Marine, păi finalul e cel mai palpitant. Acolo se strâng emoțiile, nu te-aș lăsa eu pe tine să ratezi așa ceva, băiatul meu. Fii fără grijă că se descurcă el chirurgul și fără tine, a văzut atâtea organe, le are în minte pe toate. Ce, tre’ să vadă o splină ca s-o recunoască? Păi ce încredere să mai avem în ei dacă nu știu care parte a corpului unde vine fără să-l aibă în față. Nu merge cu fițuici, ți-am zis, nu ne jucăm cu sănătatea.

– Și totuși, mie mi-a zis că până nu mă deschide nu poate să se pronunțe.

–  Și ce, am zis eu să nu te deschidă? Umblă vorba prin popor că ești mai aproape de adevăr cu cât ești mai deschis. Deci e la fix, exact precum e cheia de nouă pe șurub corespondent.

– Și dacă…

– Mă, știi cum ești? Ca vecinu’ Costică, ăsta mereu zice că n-are vreme să m-ajute să găsesc dinainte scama aia de mi-o culeg subalternii de pe sacou. Ăla, poți să ai și un nasture lipsă că nu vine imediat să te-ajute să-l găsești. N-am văzut așa om, de parcă s-ar grăbi cineva să ajungă în groapă. Pentru un gropar, are clienți cam nerăbdători. Să fi fost în locul lui, unul nu sufla în fața mea, dar de, nu oricine are stofă de conducător.

– Eu chiar nu pot să-mi asum…

– Stai liniștit, că nu te las eu așa, pe mâna oricui, am un orelist a-ntâia, mi-e dator de mult.

– Șefu’, asta chiar nu-i cu putință, eu am nevoie de chirurg.

– Marine, ești într-o ureche? Păi de la faringe pân’ la splină cât mai e? O lingură de mazăre. Hai, mă, că știe el ce face. Deci, gata, s-a rezolvat, vorbesc cu el și intri imediat în operație. Până atunci te pui pe drum și vii încoace. Să nu mă faci să te-aștept!

– Și la cât să mă-ntorc să mă coasă?

Omul de zăpadă Constantin Brăescu

teatruweb

Ca ziarist,Constantin Braescu era apreciat încă din perioada comunistă, ironia şi sarcasmul micilor sale tablete făcând deliciul cititorilor. Nu era un publicist de cursă lungă şi nici nu-l caracteriza hărnicia. Dimpotrivă. După 1989, scrisul său s-a diluat, improvizaţiile de moment luând loc uluitoarelor intuiţii semantice din trecut. Mi-a fost şef la două ziare. Nu s-a purtat tocmai colegial, felul său de a face presă cu mâinile şi mintea altora nu a fost prea corect. Manipula tot ce era de manipulat. Nu vreau să aprofundez această temă delicată. Cert este că, în ultimii săi ani de viaţă, Constantin Brăescu devenise un om izolat, absent la multe aspecte ale realităţilor de zi cu zi, oarecum descumpănit de întâmplările din jurul său. Doar ironia sa subţire mai amintea de verva omului de cultură din urmă cu câteva decenii. Avea harul de a citi oamenii. Le dădea diagnostice precise, neiertătoare precum verdictul unor boli…

Vezi articolul original 760 de cuvinte mai mult

Inimă de piatră

 

De ai blândețea-n cuget, fapta ți-e mângâiere,

C-o inimă curată tocești un vârf de sabie,

La fel răsună adevărul dintr-un strigăt ca și din tăcere,

Iar râul mai degrabă piere decât să-și părăsească a sa albie.

 

Statornicia își urmează crezul pretutindeni,

Nu-i vreo oprire-n loc cu chip de-mpotrivire,

Nu-i amăgirea unei nostalgii ca o sclipire de privire,

E rădăcina ce se trage dintr-un sâmbure de fire.

 

Așa c-atunci când iei o piatră-n mână,

Ascultă ce e dincolo de învelișul tare,

Și vei afla că înăuntru gingășia e stăpână,

Iar calea pân’ la ea-i croită cu răbdare.

Oricând

Pe albia unui râu, o frunză cobora agale,

Și printre stânci se strecura, rostogolindu-se la vale,

Lăstari se tot cutremurau și fremătau a jale,

Și-o-nchipuiau pierdută și fără de scăpare.

 

Ajunse frunza binișor la locul de vărsare,

Plutea domol, nestingherită, cu multă împăcare,

Înaintă c-o adiere ce se întrezări ca o chemare,

Și pentr-o gâză care se zbătea în larg deveni barcă de salvare.

 

 

Speranța ne arată că o singură rază de lumină e de ajuns pentru a străpunge un cer întunecat.

Nepotrivire

Un cuplu de girafe a migrat în România din motive neelucidate încă. Cu toate că natura le-a trimis neostoit semne că firescul sălășluiește în ceea ce este și nu în ceea ce poate părea dintr-o perspectivă sau alta, cuplul de girafe a urmărit cu ardoare să se opună firii și a ajuns pe plaiurile noastre. Bineînțeles că girafele au fost primite cu ospitalitate: cu mâine și alungire de zare. Deși existau premise pentru armonizare, cuplul de girafe a condamnat lipsa de supunere a mediului înconjurător la rigorile pe care și-ar fi dorit să le impună. Cu alte cuvinte, cuplul a blamat mediul că nu se adaptează la el. Ia să plece bradul la șes, sau, mai bine, ia să se ducă șesul la munte, ca să-i fie favorabil bradului. Iar copacii de la șes, cu tot cu rădăcinile lor întinse adânc până-n veșnicie, n-au decât să se facă brazi. Așa a apărut și un proces intentat statului român, învinuirea principală fiind refuzul de a trece la o climă prielnică girafelor. Oamenii locului le-au încredințat pe cele două girafe că pentru regiunea geografică din care fac parte nu poate fi prielnic decât climatul care a reușit creeze o atmosferă potrivită pentru toate viețuitoarele, un cadru specific creat de însăși viața. Dar girafele au considerat că doar pentru că nu s-au născut de la sine putere și că trăiesc fără să-și fi câștigat existența în vreun fel nu înseamnă că ar trebui acum să și respecte legile vieții. Au invocat mai apoi cazul păsărilor călătoare, iar atunci când li s-a atras atenția asupra faptului că girafele nu sunt păsări, oricât de călătoare li s-ar părea unora dintre ele că sunt, au deschis un alt proces la curtea costituțională pentru drepturile omului. Poate că cineva ar fi putut crede că un tribunal pentru drepturile omului n-ar avea competența de a soluționa și problemele girafelor, dar s-au găsit câțiva samariteni care s-au deghizat în trecut în moș Crăciun și-au rămas cu impresia că pot face orice fel de cadouri și oricui. În final, cele două girafe au conchis prin a afirma că prezentul nu e suficient de ancorat într-un viitor văzut printr-un pumn strâns, așa că și timpul a fost dat în judecată, de această dată la curtea cu blocuri, pe motiv că secundele care-au fost până mai ieri bucățică de viitor s-au dat de partea prezentului ca să ajungă la trecut. Mai mult, au declarat că susțin inițiativa unui grup de musafiri entuziaști de a obține dreptul de a reproiecta, recondiționa și rearanja locuințele gazdelor în ale căror locuințe intră după propriile preferințe și pe cheltuiala proprietarului. Au adăugat și că a spune că acest lucru ar fi nedrept se poate considera a fi drept o insultă. Proiectul de lege pe care musafirii îl propun prevede ca fiecare gazdă să opereze fără împotriviri schimbările, ca nu cumva musafirii să se simtă lezați că preferințele lor în materie de amenajare interioară nu sunt împărtășite de toți ceilalți.

Mângâieri de inimă

Când gândul dă să te doboare cu vechile înfrângeri,

Cuprinde-n inimă văzduhul; și-o adiere-n zbor

Va smulge delicat spinul însângerat al deznădejdii,

Și o sclipire de lumină te va face s-o urmezi.

 

Găsitu-te-a chemarea căutând-o,

Calea ajunse negreșit în fața ta,

Recunoștință-ți fuse răsuflarea,

Pe următoare-ai dăruit-o celor ce-au rămas fără de ea,

Ce dulce grai mai înflorise și iubirea,

Acestea-s mângâieri de inimă și nu bătăi.

 

Un buchet de bunăvoință

La limita dintre o neînsuflețire și alta s-au strâns câteva boabe de nisip, vântul le adusese ca să-și vegheze strămoșii. Întunecata coptură înghițise milioane de pietre, astfel că asfaltul putea fi denumit cimitirul lor. Dar nu pentru bocet se aflau acolo, deși lacrimile se regăsesc în cele mai multe dintre sclipiri. S-au strâns la un loc, așa cum le stă bine celor ce simt la fel. Încet-încet, cu ritmul tihnit al tuturor celor care cresc în legea lor, au format un pârâu de nisip. Chiar dacă nu curgea continuu, pârâul lor simboliza fărâma de eternitate ce însemna viața lor și amintea că nu există nici un loc fără un strop de speranță. Sentimentul că aparțin întru totul vieții le-a unit într-o cunună ce dăruia inimi trecătorilor, și nu-i ocoleau nici pe cei care și le împietriseră pe ale lor.

Golul dintre două aripi

Ceea ce părea o poartă spre alte întinderi era de fapt ușă de temniță. Intrase atras de o lumină pe care-o vedea drept călăuză, însă acea lumină nu te făcea să vezi totul mai limpede, ci te orbea. Zăbovi o vreme în jurul ei, dându-i târcoale ca un îndrăgostit nerăbdător să se lase ispitit de farmecele unei prezențe atât de suave, încât aproape că era nepoliticos să nu te apleci respectuos la fiecare mișcare a ei. Era atât de absorbit de strălucire încât nu observa întunericul din jurul ei. Aripile-i zburdau vesele, ca și când ar fi descoperit cu inimă de copil bucuria jocului. Dădu să se apropie, o căldură mare îl ținea totuși la distanță. I se păru puțin ciudat, căldura e o chemare, un fel de îmbrățișare cu toată ființa, cum era cu putință să-l respingă? Se roti în jurul ei, de parcă ar fi adulmecat o mireasmă dulce care se unduia în suflul gingaș al unei adieri de vânt. Era ca un vals pe care pluteau simțurile, iar valurile care le mișcau veniseră dintr-o contopire a sunetelor muzicale într-unul singur. Cu toate că întâmplările i se păreau ca o înlănțuire firească, ceva din sinea lui se depărta cu pași repezi de această imagine, și nu numai că nu voia să-i aparțină, dar dădea impresia că vrea să se țină la distanță, ca să delimiteze într-un fel diferența mare dintre ce este și ce ar trebui să fie. Dar el sfida această tragere înapoi cu avântul unui impuls încrezător în clipa ce urma să vină. La un moment dat, o beznă deplină se așternu pretutindeni. Deși nu vedea nimic în preajmă, se lăsa ghidat de închipuirea unei firești întâlniri. Rătăci îndelung și singurul imbold de a continua venea din nădejdea că lumina va reveni, încă mai simțea chemarea ei. Dintr-o dată, îi păru că se pierde-n văzduh, pe după dealul cu flori. Întinse aripile ca și când s-ar fi cufundat în infinit. Pentru o clipă se văzu în drum spre locul de unde izvorăsc zorii zilei. Se prăbuși pe cimentul rece al scărilor. Întuneric, atât putea observa, frig, atât mai izbutea să simtă. Își luă avânt iar și iar, ținea ochii strânși cu putere și în gând țintuise adierea de vânt și mireasma petalelor. Se ridica și se prăvălea cu aceeași forță, nădăjduind că dorința lui de a se întoarce printre flori va străpunge zidul.

Adevărata lumină veni odată cu binecuvântarea dimineții. Un firicel de aer rece se strecură pe sub ușă, mângâindu-i aripile care încetaseră a se mai zbate cu ceva vreme în urmă. Fără să mai poată ști, a întâlnit lumina pe care o căutase, însă nu s-a stins înainte de a se otrăvi cu amărăciunea că ceea ce i se păruse o a fi trăire intensă nu fusese decât un dans cu propria iluzie.

Căderea în gol, vindecată de gândirea pozitivă

Un grup de cercetători cu noimă redusă a stabilit că ceea ce e clar ca lumina zilei nu e vizibil și noaptea. Ei au studiat îndelung efectul pe care îl are un fapt necunoscut asupra conștientului și au tras concluzia pe motiv că nu o puteau împinge. În colaborare cu Institutul Externațional de Vindecătologie, cercetătorii au constatat că optimismul nu se bronzează nici la soare, nici la umbră. Uimitoarea descoperire i-a condus la ipoteza că precizia cu care gândurile pozitive se întorc la emițătorul lor este strict determinată de viteza cu care sunt lansate în univers. Astfel, potrivit teoriei lor, o persoană care este mai iute la urări de bine decât la mânie are șanse destul de mici ca ele să se întoarcă, fiindcă se vor aventura mai departe și e posibil să se rătăcească.

Gândirea pozitivă face parte dintr-un sistem complex și nu este bine să te grăbești să gândești pozitiv. Noi am primit deja aprobarea de fonduri nelimitate pentru a verifica această teorie, este vital pentru întreaga omenire să putem determina când și în ce fel putem fi optimiști. Deja avem în proiect o platformă de înseriere a gândurilor pozitive, pentru a le putea redirecționa înapoi către expeditor contra unei taxe onorabile, a declarat Pleosc Scorneliu, vicepreședintele Organizației Europene pentru Îngrijirea și Însănătoșirea Opiniei Publice.

P: Achiziționează acum pachetul tomografie + chimioterapie și poți câștiga unul dintre cele patru vouchere pentru analize complete sau marele premiu: o excursie pentru două persoane la Muzeul Sănătății din Londra!

Gândirea pozitivă este un concept nou, venit în urma progresului omenirii, lăsând în spate concepția învechită de ”optimism”. Potrivit maeștrilor genunchiului îndoit, starea de minte plină nu poate fi atinsă fără mănuși speciale cu care armonia poate fi mângâiată pe creștet fără a fi perturbată. Atenție, au apărut tot felul de profeți falși, comercializează mănuși contrafăcute care fac armonia să tresară. Nu vă lăsați păcăliți!

Gândirea pozitivă a fost supusă unei proceduri de testare înainte de utilizare și comercializare. Astfel, consumatorii care vor dori să achite întreaga taxă pentru autorizația de folosire a gândirii pozitive pe un an pot fi încă de pe acum siguri că odată cu produsul vor primi și prospectul. Ca orice medicament, Gândirea pozitivă poate avea reacții adverse, vorbiți cu medicul sau farmacistul dumneavoastră despre ele, au atâtea să vă povestească. Un tratament complet cu Gândire pozitivă poate aduce rezultate uimitoare, a promis din pensula îndoielii prof. dr. Tumultică Șpagat, șeful secției de Monitorizare a Intuiției din cadrul Spitalului de Scuziatrie.

”Eu am încercat Gândire pozitivă forte și m-am trezit alt om. Practic, după ce am făcut o listă cu lucrurile care-mi plac la mine am început să cred în reușita mea, chiar dacă încă nu mi-am propus nimic până acum. ”

Victor, 31 de ani, înghițitor de păreri cu foc

”Gândire pozitivă fiole mi-a schimbat viața. Acum pot fi cu adevărat fericită, m-am concentrat numai pe mine și problemele tuturor au dispărut. Dintr-o dată m-am trezit într-o lume mai bună.”

Veta, manager la Creșa Vieții

”De când am început dieta cu Gândire pozitivă mă simt înconjurat de oameni veseli. Chiar de ieri mi-am dat seama că toți creditorii mei îmi arată dinții din simpatie.”

Mitică, șomer grupa a doua

”Aveam un vecin care într-o zi a experimentat o plagă. L-am rugat să se relaxeze și să identifice punctele bune ale scurgerii de sânge care se petrecea. I-am spus că dacă schimbă perspectiva este imposibil să nu vadă altfel lucrurile. În acel moment s-a produs ceva cu totul extraordinar: după ce și-a schimbat poziția în care stătea, sângele a început să țâșnească din partea opusă.”

Aurelia, uneori argintar

”Am eliminat cuvântul ”rău” din vocabular și de-atunci orice fac este bine.”

Emiliu, purtător de cuvânt în aer liber

 

Citește și…

Prima intrare sub lupă a unui microb anticorp: Pion Lampion, eroul unui tânăr mușcat de o gutuie. Aici: Reacția modestă a vizionarului din beci!

 

Arta de a fi

În rotunjimea pânzei vântul, cu simț artistic pur,

Brodase brațe de aproape pentru îmbrățișări depline,

Ai crede c-aste fapte-s împletite pe cărări alpine,

Nu-i musai măreția să steie la-nălțime,

Din când în când coboară-ți respectuos privirea, te conjur.

 

Din vârf de pensulă divină, un bob de frumusețe

Făcut-a să-nflorească speranțe în culori,

Pictura prinse viață, contururi de esențe

Au modelat în tâmple visuri de trecători.

 

Nu știu de-a fost chemată, însă cu drag veni,

Sublima inspirație păși în ritm de puls,

Ar fi avut aceeași gingășie și chiar de l-ar fi smuls,

Așeză blând fruct de idee ca hrană pentru gând,

Aduse-ntr-o mireasmă un vis pictat pe zare,

Parfumul unei de dimineți cusu în simț candori de floare.

 

Ce muză, ce tablou, ce forță creatoare!

Din ceruri coborâră pe stropii de splendoare

Sclipiri ce joacă-n umbre surâsuri de lumină,

Vecia-tinse clipei o mână protectoare,

Din vârful unui toc se arcui un rost

Al timpului care-n decor plantase-o urmă de rugină.

Revelație

Când fruntea îți coboară c-un clătinat căit,

Sublimul îți așterne parfumul sub trăire,

Iar pașii te-or conduce către un vis menit

Să-ți ducă idealul pe culmi de împlinire.

 

Curată ploaie ce vii din măreție,

Vom fi noi oare vrednici de blânda ta sosire?

Ne cureți suav suflul cu lacrimi de făclie,

Ce curg din rânduieli cioplite-ntr-o sclipire.

Eroi de ieri, alaltăieri și azi

Dr. Multicel Presupunescu a participat în data de douăzeci și ceva mai încolo la Conferința Mondială a Sănătății.

Este o onoare pentru mine să fiu invitat an de an în mijlocul atâtor oameni de știință pentru a dezbate problemele majore ale omenirii. Este atât de trist să constatăm că această generație de copii este cea mai bolnavă din istoria omenirii, de aceea organizatorii au decis ca întâlnirea să aibă loc într-un cadru exotic și în compania unor programe de divertisment, ca să putem trece peste trauma aflării acestei vești tragice. Ca în fiecare an, parada medicamentelor a reprezentat cel mai important moment al celor două zile de conferință. Anul acesta designerii de ambalaj s-au întrecut pe sine, afișând ținute asortate cu reacțiile adverse. Îmi pare rău că n-ați fost la spectacol, a fost o splendoare. S-a discutat intens despre cum vaccinarea a eradicat boli încă dinainte de a fi inventată, iar cei prezenți au putut vedea cu ochii lor cum era scrisă pe o foaie dovada acestui adevăr de necombătut. Toți cei de față au izbucnit în lacrimi de apreciere când au observat că pe foaie literele erau scrise cu majuscule îngroșate. Nu mai era nici un dubiu pentru nimeni. Cu toate acestea, când m-am întors în țară, au fost și oameni răi care m-au întrebat de ce sponsorizează companiile farmaceutice aceste conferințe și cum se face că acea foaie a fost imprimată într-unul dintre sediile lor. M-am simțit ofensat, desigur, după ce că am bătut atâta drum până-n insule exotice tocmai din cauză că le vreau binele copiilor și oamenilor în general, mă mai și chestionează? Ei nu știu ce obidă cruntă e să fii medic de familie, să trebuiască să scrii data corect pe trimiteri, să ții stetoscopul pe după gât toată ziua și să ai grijă ca ondularea cordonului să fie în raport cu ultimele tendințe vestimentare, să completezi rapoarte, să le oferi pacienților variante. Vă spun sincer, sunt câte unii, domnule, vai de capul lor, nici nu știu de ce vin la medic, de parcă aș avea eu de unde să știu ce are fiecare. Le-am și spus, ce-s eu, vere, ghicitoare? Dar nu pot să-l las pe om să plece așa din cabinet, cu gândul că e sănătos, nu, asta e foarte periculos, și atunci te gândești să-l ajuți, să-i dai niște opțiuni; și-ncepi să înșirui boli cu denumiri care mai de care mai sofisticate, că nu poți să-l servești pe om cu orice, unde trăim? Așa că îi pui la dispoziție ce e mai nou. Unii sunt sceptici în privința tratamentului, că de ce scrie pe prospect una, de ce scrie ailaltă. Eu le zic franc: ”Nene, tanti, crezi matale că știința e așa cu una cu două? Știu ei, producătorii de medicamente, de ce scriu că anume pastile se dau pentru anume afecțiuni”. Acuma a dat boala-n ăștia cu vaccinurile, că de ce n-avem spirt să le dăm pe piele înainte de injecție dar prevenția e prima pe lista priorităților. Păi, nu e clar? Bolnavii știu deja cum stă treaba, ce ne facem cu cei sănătoși, dacă se îmbolnăvesc? Acuma nu mai contează că nu-i săpun la baie în spital, că ai vaccinul contra hepatită și, chiar dacă o faci, ești scos. Oricum oamenii sunt prostiți de niște fiare rău intenționate să-și pună întrebarea ”dacă vaccinul te imunizează pe viață, de ce e un pericol un nevaccinat?”. Păi cum să nu fie? Ia gândiți-vă, unul care nu are serul magic în corp îl face pe cel ce îl are să se îngrijoreze pentru el. Astfel, tot gândindu-se că inconștientul respectiv ar putea face boala cea înfricoșătoare, și gândindu-se cu multă iubire de aproape, își poate păcăli creierul că e de fapt vorba despre el, căci se îngrijorează ca pentru el însuși. Atunci, anticorpii formați se teleportează în corpul aproapelui, iar cel imunizat rămâne și fără anticorpi, și cu boala nevaccinatului, chiar dacă acesta nu avea de unde să o contacteze, fiind numai vaccinați în jurul lui. Mai sunt unii care spun că n-au de ce să facă vaccin împotriva oreionului, când conținutul lui poate provoca encefalită, că sunt boli prin care organismul se imunizează cu adevărat, că e un fel de luptă pe care el însuși o câștigă și că tot ce trebuie să faci este să îi dai organismului resurse sănătoase de vitamine și minerale, că nici soldații n-ar putea lupta pe front dacă ar avea la prânz pișcoturi și antiaglomeranți. Baliverne! Vă spun pe cuvânt, pe foaia pe care scria că vaccinurile sunt eficiente, de fapt pe partea cealaltă a ei, scria mare și clar că sunt sigure. Și-apoi, ia spuneți-mi, dacă un organism se teme de un oreion, nu e slab? Păi cum să nu vadă el encefalita ca pe o oportunitate de a afla cât de puternic e, ca pe o șansă de a fi încurajat că el poate răpune boli mai grave. Asta sunt și reacțiile adverse, formule de încredere în forțele proprii. Cât despre cei ce afirmă că provoacă autism, în calitate de specialist, îi sfătuiesc să citească mai bine prospectul, nicăieri nu scrie asta. Și dacă tot nu sunt convinși, îi invit respectuos să vizioneze reclamele noastre, pardon, adică ale producătorilor de vaccinuri. Acolo ar putea să observe cât de albe sunt halatele celor din reclamă, păi cum să nu ai încredere în oameni care se îngrijesc atât de mult de ei înșiși? Dacă n-aș fi deja imunizat pe vecie și după ea, le-aș face pe toate, dar sunt deja apărat de orice boală, singurul lucru care mă neliniștește este grija pentru cei sănătoși. Așa este, eu am făcut alte tipuri de vaccinuri, cu alți excipienți și alte tulpini, și nu cu șase tulpini de virus odată, dar eu am încredere în generația tânără că e mult mai puternică decât noi. Niște tembeli chiar sugerau că ar trebui făcute teste de imunitate înainte de administrarea unei tulpini de virus în organism, că poate nu ar face față, că cică ar putea să nu fie pregătit organismul unui nou-născut pentru a lupta contra unei boli, fie ea și atenuată, sau pentru contactul cu o anumită cantitate de substanțe chimice; că vor să știe cum amorțim virusul, că nu știu ce. Îi dăm o țuică, logic! Mai sunt niște speculații cum că mercurul ar fi toxic sau că substanțele chimice nu sunt testate îndeajuns, că nu se cunosc efectele pe termen lung, că dacă nu-s periculoase atunci de ce există o doză maximă admisă, că de ce sunt trecute efectele adverse la ”alte informații”, că de ce nu e trecută concentrația de substanțe chimice. Aiurea! De ce credeți că plâng bebelușii la naștere? Că se știu nevaccinați, de-aia! Le e frică, sărăcuților de ei. Păi cum să nu se simtă ei în siguranță în mâinile celor care au recoltat țesuturi din maimuțe, iepuri, fetuși avortați și altele, special pentru ei? Avem inclusiv semnăturile pisoiașilor de patru luni cum că sunt mai mult decât fericiți să-și doneze plămânul pentru binele sistemului medical. Păi cum să nu iasă ceva bun din suferința altor ființe? Ce, friptura nu-i bună? Oricum, stați linștiți că în timp ce le smulgeam celulele din corp, toți puii de animale priveau la desene animate. Noi nu putem să dormim noaptea de grija oamenilor, de aceea mergem la masaj în timpul zilei și ațipim acolo. V-am zis, e crunt să fii medic de familie, plus că trebuie să înveți foarte mult despre specializările medicale, ca nu cumva să-l trimiți pe cel cu genunchiul zdrelit la O.R.L. Vă zic, suntem niște eroi, și nu c-o spun eu, vă invit să priviți statisticile: 3 din 5 pacienți nu se mai întorc la noi în cabinet după ce le oferim tratament. Bineînțeles că apar și invidioșii care scornesc tot felul de zvonuri cum că nu avem de unde să știm dacă s-au vindecat, au găsit pe altcineva cu adevărat pregătit sau li s-a găsit un loc lângă alții tăcuți pentru perioadă nedeterminată, scorneli din astea. Oricum, vă promit că cu prima ocazie când voi redeveni copil am să fiu primul care-și face vaccinurile. Le fac pe toate odată. Ce, victime ale vaccinării? Unde sunt, domnule, fățarnicii ăștia?! Îi voi da în judecată pentru calomnie de gradul întâi și insultă grosolană. Criminali ce sunt, păi din cauza lor vin toate bolile, că le determină să vină să ne arate ele nouă, dacă nu le luăm în serios. Dacă am un mesaj de transmis celor care au plecat la vaccinare cu copilul sănătos și s-au întors cu el de nerecunoscut? Păi să fie siguri că nu au plecat cu altul, știu eu? Că se mai fac confunzii. Sau să se asigure că nu se preface de câțiva ani că e paralizat, știți, copiii tind să se-ntindă cu joaca. Una peste alta, conferința a fost un succes, culorile de pe ambalajele medicamentelor sunt mult mai prietenoase și mai jucăușe, toți participanții au votat în unanimitate că medicamentele, deși tratează doar efectul și cel mult ar putea ameliora simptomele și în nici un caz să vindece, cu siguranță că ele sunt singura metodă pe care o putem folosi pentru a rezolva o problemă pe care nu o cunoaștem cu adevărat. A fost ales și medicamentul anului, dar nu vă pot dezvălui identitatea lui, e o surpriză. E adevărat că a existat și un incident în ultima zi de conferință, ulterior celui care a avut în prim plan distribuirea de suveniruri, dar mai însemnat ca urmări – s-a declanșat o bătaie generală fiindcă nu am căzut de comun acord ce boală să poarte numele cui.

 

 

 

De ce pică para mălăiață și nu o plombă cu aromă de vanilie?

– Bună ziua, de ce protestați?

– Fiindcă nu știm să susținem. Și nici n-avem timp.

– Și pentru ce protestați?

– Corect este împotriva cui sau cărui fapt.

– Așa este. Deci?

– Păi noi protestăm împotriva celor care sunt contra părerilor noastre.

– Mai exact?

– Împotriva oricărei ființe care nu este de acord cu noi.

– În ce privință?

– În oricare.

– Și acum împotriva cui vociferați?

– Împotriva fructelor.

– Cum adică?

– Uite-așa. Ni s-a luat să tot vedem pomi cu crengi cocoșate de fructe, cine spune că asta le e menirea? Unde sunt drepturile lor? Cum e posibil ca în secolul douăzeci și unu să existe atâta presiune din partea societății asupra lor? Ce, nu pot fi meri dacă nu fac mere? Poate vor să facă altceva în viață, nu mere. Dacă vor să fie pom ornamental într-o curte cu gazon și piscină? De ce să nu aspire la ceva mai mult?

– Atunci nu mai sunt pomi, sunt copaci.

– Și cine spune că nu pot fi copaci dacă ei decid asta?

– Și cine spune că pomii și-ar dori să fie altceva?

– Noi, Mișcarea Poministă. Și nu începeți cu natura că imediat începem alt miting. Să ne arate unde sunt scrise legile ei, că prea se crede atotcunoscătoare. Chiar zilele trecute am înaintat o plângere împotriva acestei așa-zise naturi, ni se pare de neconceput încălcarea dreptului la libertate al tuturor, nu doar al oamenilor.

– Ce vreți să spuneți?

– Spre exemplu, de ce picăturile de ploaie sunt compuse din apă, ce norii nu și-ar dori să fie mai sofisticați și să care picături de limonadă? Sau cum ar fi o ploaie de caffe-latte? E?

– Mda…

– Chiar poimâine vom avea o paradă a rodiei în care vom protesta împotriva lipsei de simpatie față de drepturile PTGHT.

– Mai specific?

– Drepturile Pantofilor cu Toc De a se Considera Ghete și de a fi purtați cu șosete.

– Și pentru ce altceva mai militați?

– Pentru dreptul la liberă exprimare al soșelelor cu două benzi, dreptul unei jumătăți de a nu fi confundată cu cealaltă, dar de a putea pretinde, la nevoie, că este sora ei geamănă, dreptul piciorului stâng de a soma natura să-i răspundă în termen de douăzeci și cinci de zile de ce nu se află în locul piciorului drept, dreptul codului civil de a fi descifrat din motive comerciale, dreptul pantalonului de a primi răspuns la întrebarea ”cine a fost primul, nasturele sau fermoarul?”, dreptul gemenilor de a fi numiți frați leu sau balanță, după zodie, dreptul exprimării de a fi liberă să se supună tăcerii, dreptul dungilor verticale de a le numi pe cele orizontale ”niște obosite”, că prea stau întinse tot timpul, dreptul dungilor verticale de a se simți ofensate și a reacționa ca atare, precum și pentru multe alte drepturi pe care le considerăm vitale.

– Și cei pe care se presupune că-i reprezentați ce părere au despre toate acestea?

– Nu știm, nu i-am întrebat. Bine, am fost și ocupați.

Întunecat de ziuă

Deschise ochii cu un soi de zbucium scurt și parcă privea înapoia lor. O beznă lăptoasă curgea dimprejur, năvălind peste încercările sale de a respira adânc, sufocându-l. Un strigăt se desprinse din disperarea cu care se târa prin întuneric și căzu în adâncul lui ca un trăsnet. Înaintă pe muchiile coatelor și tâmpla i se izbi de un perete mâzgos. Un miros puturos și greu îi astupa nările și îl lovea în toate simțirile, căutând să-i nimicească suflul. Nu știa dacă fugea de viață sau de moarte, dar simțea clipele ca pe niște gheare ce-i spintecau orice încercare de a mai fi. Se ghemui în ceea ce-și închipuia că era o băltoacă, fără a-și da seama dacă era un semn de capitulare sau nu. Un mârâit cutremurător i se urcă pe șira spinării și-i zgudui timpanele. Dădu să se ridice, însă trupul i se cufundă într-un noroi clisos. Ridică la-ntâmplare o mână, ca și când șansa n-ar fi avut de ce să-l apuce ca să-l scoată de-acolo. Brusc, se trezi rostogolindu-se ca o poamă pe jumătate stricată, azvârlită într-o vale plină de mărăcini. Cu cât se ferea mai tare, cu atât înțepăturile erau mai adânci. Sângele-i țâșnea prin piele, părăsindu-i în goană corpul ca o victimă ce scapă din lanțurile torturii. Se prăbuși într-un nor de praf. I se păru că aude niște voci în depărtare, încercă să-și ridice capul, fără să izbutească. Deschise gura și dinții i se încleștară pe dată. Zeci de bice îl împresurară și începură să-l izbească sălbatic, răcnind ca niște vorbe de ocară expectorate de o furie de nestăpânit.Totul începu a se învârti amețitor, iar golul din el se umplea cu o iuțeală covârșitoare de gunoaie de tot felul. Înghițea spurcăciuni fără să se poată opune câtuși de puțin. Aștepta sfârșitul ca pe o ultimă și singură salvare. Se desprindeau dinăuntrul său toate lacrimile neplânse, răspândind ace de gheață ce străpungeau tufele de mărăcini. Curând toată valea fu acoperită de un veșmânt înghețat, iar rotirea furtunoasă încetă. Un fir de vânt rece trecu pe deasupra trupului său încremenit și-i adună șiroaiele de sânge într-unul. Șuvița roșie înainta lin printre acele de gheață, accentuându-le strălucirea. Un cor de râsete ca un vuiet împânzi valea. Era imnul iertărilor de sine înălțat deasupra lui de ușurința cu care lăsase să-i scape printre degete petala de frumusețe culeasă cu atâta chin. Nici nu știa când o scăpase, căutase îndelung s-o dăruiască cuiva care o putea avea în grijă mai bine decât el. Nu băgase de seamă că se pierduse de sine atunci când lăsase întunericul să pătrundă în sufletul său. Albul pătat nu mai e alb, aproape pur nu există. Pata întunecoasă se întinsese iute ca o picătură de cerneală scursă pe sugativă, numai că ea nu se mărginise pe o bucată de alb, ci jinduise a-l învălui cu lăcomie pe tot. Dar el nu știuse că e o greșeală să fii îngăduitor cu întunericul. Încă mai respira. Câțiva fluturi își luau zborul de pe vârful nasului său, unul câte unul, pornind dintr-o suflare care nu era a lui, ci a câtorva rămășițe de bună purtare. Zăcea încâlcit fără habar de nimic. Întinderea de alb din jur era o splendoare pe care o putea îmbrățișa doar un cer de inimi strânse laolaltă. Fluturii aveau un zbor suav, ca un cântec de leagăn șoptit de un fulg ce se plimba agale pe corzile unei harpe. Deschise ochii cu greu, de parcă ar fi stat atârnate stânci de pleoapele lui. Nu vedea decât o potecă prăfuită care urca la deal, iar împrejur negura plutea nestingherită. Se ridică secătuit de puteri și porni la drum. Sub tălpile încălțărilor lui se aflau două ace de gheață, dar nu știa de ce avea impresia că pașii îi calcă pe bătăi de inimă.

Răspântia

– De-ar fi să jur că nu-mi asum dreptul viață, ar fi o simplă-mprejurare poleită cu recunoștință, îmi e de-ajuns că am străpuns prin suprafață, luând puterea de a fi drept o povață. Nimic nu-mi dăruiește-ntâietatea, te rog să-mi ierți pornirea de a lua cuvântul, de mi-ar fi fost o călăuză chiar dreptatea, mi s-ar fi spulberat în prim impuls avântul.

– Nici n-are rost să te căiești pentru că ești, căci dinaintea rostului stă totdeauna firea, trecutului îi vine bine și dezamăgirea, la fel cum e prilej bun de odihnă faptul că te mai poticnești.

– Dar cum era acolo sus? fiindcă-nălțimi mai mari ca înflorirea nu se pot atinge, Înțelepciunea razelor e reflectată în apus, ori clipa e de partea celui ce învinge?

– Între petale nu se află trădători, cum printre stele albul norilor pălește, luptele nu se dau vreodată între flori, iar calea dreaptă nu se nimerește. Zborul nu se-nfiripă pe mărimea unei aripi, iar ochii nu pătrund suflu de suflet, arta de-a admira se naște-n dragostea de a clipi și simfonia simțului are pe portativ și-un tunet.

– Ce va să fie voi primi cu drag, iar întâlnirea noastră-i binecuvântare, între bine-ai sosit și rămas bun e uneori o adiere, din limpezimea sentimentului se cerne gândul vag, menirea merge dincolo de vrere, tăișul negurii se rătăcește în uitare.

– În capătul din urmă se ivește o sclipire, e poarta devenirilor înălțătoare, vei ști dacă ai reușit să-ți dărui viața întru împlinire din cât de drept pășești în drumul spre plecare.

Din adâncimea ființelor ce nu ne spun o vorbă, căci felul lor de a trăi grăiește totul.

Târâș spre infinit

Mari adevăruri răsună din voce de copil,

Înțelepciunea prin candoare ne vorbește,

Rațiunea se apleacă-n chip umil

În fața inimii care din piept zvâcnește.

 

Un singur gest îngroapă miile de vorbe

Ce murmură neîntregitul ideal uman,

Sufletele însetate de speranță

Se-adapă dintr-o lacrimă ce stinge un vulcan.

 

În plecăciunea firului de iarbă îndoit

Stă neclintită onorabila purtare,

Parcursul unei vieți pe dată se găsi izbit,

O simplă adiere-l doborî,

Își ridicase fruntea peste rostul oricărei viețuitoare.

Insula tăcerii

Aici e loc destul pentru tot ce putea să fie orice zi. În acest loc încap infinite trăiri depline. Într-un colț stă așezată dreptatea – e aproape invizibilă, căci nimic nu e mai prejos, iar deasupra e doar cerul. Aici, arta de a trăi e unica știință. Aici nu e loc de cuvinte.

 

Spectacol de caritate

Actorul Casian Junescu are nevoie de sprijinul nostru. Talentul lui a demisionat la naștere, fiind înlocuit în funcție de complexul lui Euțip. Deși complexul este foarte vocal și își dă interesul să fie cât mai prezent în viața lui Casian, din păcate nu este o influență tocmai pozitivă, spectatorii râd la drame și plâng la comediile în care joacă distinsul om de hartă. Cea mai reprezentativă operă a sa este chiar marea reușită de a se distinge de o hartă care nu avea nici măcar formă de corp uman. Cu toate acestea, bilanțul victimelor sale este absolut sfâșietor, aproape toți cei care i-au urmărit prestațiile s-au îmbolnăvit de jenatită cronică și, chiar și după aplicarea tratamentului, pacienții riscă o recidivă chiar și numai dacă-i aud numele. Asociația Sprijin pentru Suferinzii de ei Înșiși a sponsorizat apariția cuvântului ”aproape”, poziționat înainte de cuvântul toți, pentru ca nici chiar ”toți cei care i-au urmărit prestațiile„ să nu sufere atât de mult pe cât o face el, din cauze oarecum diferite. Ce-i drept, Casian are totuși un admirator, pe acrita Pocina Cuifac. Dânsa a avut amabilitatea de a ne vorbi despre complexitatea artistică a lui Casian Junescu: ”Tot timpul am fost fascinată de capacitățile lui Casi, chiar eu l-am încurajat să devină și scenarist și s-a dovedit a fi un succes total. Chiar și acum scenele pe care le-a cărat de-a lungul timpului sunt în stare bună de funcționare. Când s-a făcut autor a fost cel mai amuzant, toți credeau că strigă ”ajutor, ajutor!”, a fost pur și simplu hilarios. Însă consistența capacităților lui iese la suprafață când se deghizează în regizor, atunci calitățile lui de autor și actor intră în scenă și nu se mai opresc: se dezlănțuie însușiri nemaiîntâlnite, primește roluri mari, joacă premiere de trei ori, o nebunie”.

Facem un apel umanitar către toți oamenii de bine: donați în contul lui Casian Junescu câteva aplauze, pot fi realizate chiar și cu o mână, important este să fie reale, pe cele de pe banda audio le-a învățat pe de rost.