Esență de fericire

Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este Împărăţia Cerurilor.

Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia.

Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul.

Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura.

Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui.

Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu.

Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema.

Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este Împărăţia Cerurilor.

https://bit.ly/3uCEdAG

https://bit.ly/3i0T5pR

Dragostea nu cade niciodată

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte.

Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată…”.

”Capitolul 13 din prima Epistolă către Corinteni a fost numit „imnul dragostei”. Iubirea creştină nu este o simplă emoţie pasageră, un impuls de moment, ci este o stare şi o lucrare. Dragostea este singura ce ne duce către veşnicie, pentru că iubirea cuprinde gândul veşniciei. Cel care iubeşte nu îşi pune problema morţii, problema despărţirii, ci simte că dragostea ce o poartă persoanei iubite nu poate fi distrusă de nimic şi niciodată. Pe de altă parte, atunci când iubeşti pe cine doreşti să ai totdeauna aproape, iar în faţa lui nu te mai lauzi, nu ţii atât de mult la părerea ta, ci devii binevoitor şi nu vrei să îl răneşti. Iubirea scoate la lumină bunătatea şi frumosul. Dintr-un suflet cuprins de răutate şi dintr-o viaţă urâţită de păcate multe, iubirea poate transforma răul în bine şi urâtul în frumos, poate schimba suflete şi poate reface vieţi. De asemenea, iubirea poate ierta foarte mult, poate uita răul şi poate şterge nedreptatea suferită.

Din aceste motive spunem că iubirea nu se limitează la sentiment, ci ea acţionează cu răbdare şi bunătate, cu putere multă. Minunatul iubirii se află în orientarea ei, întotdeauna către celălalt, a trăi pentru a bucura pe altul, a trăi din bucuria celui de lângă tine şi a nu-l abandona niciodată. Dragostea le suferă pe toate cu multă răbdare, dar şi cu multă nădejde, arătând că iubirea acoperă cu tăcere păcatul celuilalt în faţa oamenilor, dar nu uită să stea de vorbă cu cel păcătos pentru a-l îndrepta.

„Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea, dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea”, încheie Sfântul Pavel acest imn al iubirii creştine. Credinţa este încrederea în Dumnezeu, chiar dacă parcă istoria ne este împotrivă, nădejdea este mişcarea neîncetată către Dumnezeu, iar dragostea este Însuşi Dumnezeu, iar prin iubire Îl găsim pe Cel Care este iubire şi ne-a iubit cel dintâi. Sfântul Apostol Pavel ne spune în acest capitol că, dincolo de toate darurile, mai mare este Dăruitorul, iar iubirea este puterea care ne transformă, ajutându-ne să fim asemenea Dătătorului”.

Sursă:

https://bit.ly/2OUPdXH

Din înaltul unei sârguințe

Ce mai voință, să te hrănești cu trudă,
Să simți dogoarea roadei când încă este crudă,
Fruntea să-ți răcorești cu propria sudoare,
Să făurești o treaptă din orice întâmplare.
Iată-l escaladându-și firea, făcu din viață un urcuș,
Așa cum dintr-un puls versul croiește un arcuș,
O, alpinist etern, atins-ai înălțimi
Și ai urcat mereu fără să te desprinzi de rădăcini.

Sentimentul curat tinde spre sus infinit

Când ai ca reper veșnicia, nu te pierzi așa de ușor în lucruri pe care vremea le mătură precum vântul firul de praf. E frumos când copiii învață că mai presus de rațiune e dragostea desăvârșită, aceea care vede și simte dincolo de acum, care tinde spre totdeauna.

Nici un act de măiestrie, de orice natură ar fi el, nu poate atinge măreția iubirii depline, fiindcă ea va avea întotdeauna mai mult sens decât orice argument, nefiind pornită dintr-un motiv, ci fiind rodul unei dăruiri cultivate în permanență. Profunzimea sentimentului curat tinde spre ”sus infinit”.

Selecționata de ciotbal

Enjoying Football... on Paper • PrintHouse Corporation

Ieri seară s-a disputat un meci radical între două mai mult sau mai puțin echipe. Deși partida s-a desfășurat sub lumina reflectoarelor, o anumită traiectorie părea venită din beznă. Jucătorii s-au antrenat temeinic, mărturie stau teancurile de foi cu scheme tactice. Deși schemele au fost desenate pe hârtie milimetrică, măiestria teoretică se putea observa de la o poștă, oficiu care nu a putut face nimic în privința atâtor pase fără adresă.  Componenții echipei oaspete au dat dovadă de bună creștere și au pătruns în jumătatea gazdelor numai cu permisiunea acestora. ”Antrenamentele au decurs bine, am exersat îndelung jumătatea de măsură, alergarea ușoară, loviturile de la colțul mesei și aruncările din marginea mijlocului. Nu-mi dau seama de ce când vorbim pare că suntem mai bine pregătiți decât atunci când jucăm, însă adversarul a fost avantajat de faptul că arbitrul n-a ținut cu noi. Mai mult decât atât, suprafața de joc a lăsat de dorit, fiindcă am fi vrut să câștigăm chiar și pe teren străin. Elevii mei nu au avut timp suficient să pregătească jocul, au fost prinși cu prepararea unei salate de varză, lucru care s-a văzut și pe parcursul partidei. Ei sunt și mai serioși de fel, probabil de aceea nici nu le-a ieșit jocul” a declarat Nițel Mainoi, antrenorul unei echipe care a pierdut, deși nu golurile au fost cele care i-au lipsit.

Poți fi sătul și pe stomacul gol

Figurian putea juca cu succes rolul de afiș, dar a ales să fie altceva. Nu e clar ce, însă nu e treaba noastră, e problema lui. E un om citit, nu a apărut în vreun interviu fără să aibă ca decor, în spatele său, un raft de cărți. Unde mai pui că uneori era surprinsă în imagine o bibliotecă întreagă. Știe cu ce se mănâncă orice domeniu, viața lui e o întreagă pauză de masă. Oamenii îl laudă pentru felul în care vorbește despre fapte bune. Dacă ar exista o reclamă la bune intenții, ar scrie-o pe nerăsuflate. Poate că nu l-ar deranja dacă reclama lui ar fi întreruptă de o altă reclamă care promovează o pauză de la gândire. Odată, un aparat de fotografiat i-a zis că n-are față de om deștept, așa că a început să-l trateze cu spatele. Lumea zice că știe el ce vorbește, asta în timp ce se poartă de parcă n-ar conta și ce face. Desigur, nu-i cazul să-ți bagi nasul unde nu-ți fierbe oala, dar când mâncarea de pe foc e pregătită pentru toți e destul de prudent să nu întinzi farfuria când nu-ți miroase a bine. Una e să-nghiți răbdarea, alta să îndeși pe gât o porție de necomestibile pe nemestecate. Rumegă, frate dragă, rumegă, să n-ajungă cumva la tine-n stomac ceva ce nici la groapa de gunoi n-ar fi bine primit. Uneori se cuvine să tai firul în patru, mai ales dacă l-ai găsit plimbându-se de capul lui prin ceea ce unii îți servesc ca hrană. N-am înțeles de când părerile altora pot trece atât de ușor drept concluziile noastre; fie ele și emise de la un nivel superior prin denumire, nu prin poziție, transmise cu o viteză care seamănă mai mult a grabă decât a perspicacitate, vădind mai clar un scop decât o bunăvoință, în loc să convingă, întăresc și mai mult ideea că nu tot ce zboară se mănâncă. Așadar, pofta nu știu dacă poate fi bună, dar adevărata foame te poate învăța ceva.

Sursă foto:

https://bit.ly/2CNZDWS

O, om!

Nu este disponibilă nicio descriere pentru fotografie.

”O, om! ce mari răspunderi ai

De tot ce faci pe lume,

De tot ce spui în scris sau grai!

De pilda ce la alţii dai,

Căci ea mereu, spre iad sau rai,

Pe mulţi o să-i îndrume.

 

Ce grijă trebuie să pui

În viaţa ta, în toată,

Căci gândul pe care-l scrii sau spui

S-a dus, în veci nu-l mai aduni,

Şi vei culege roada lui

Ori viu, ori mort odată.

 

Ai spus o vorbă, vorba ta,

Mergând din gură în gură,

Va-nveseli sau va-ntrista,

Va curăţi sau va-ntina,

Rodind sămânţa pusă în ea

De dragoste sau ură.

 

Scrii un cuvânt; cuvântul scris

Este un leac sau o otravă.

Tu vei muri, dar tot ce-ai scris

Rămâne-n urmă drum deschis

Spre ocară sau slavă.

 

Ai spus un cântec, versul tău

Rămâne după tine

Îndemn spre bine sau spre rău,

Spre curăţire sau desfrâu,

Lăsând în inimi rodul tău

De har sau de ruşine.

 

Arăţi o cale, calea ta

În urma ta nu piere,

E cale bună sau e rea,

Va prăbuşi sau va-nălţa,

Vor merge suflete pe ea

La pace sau durere.

 

Trăieşti o viaţă, viaţa ta

E una, numai una,

Oricum ar fi, tu nu uita,

Cum ţi-o trăieşti, vei câştiga

Ori fericire pe vecie, ori chin pe totdeauna.

 

O, om! Ce mari răspunderi ai!

Tu vei pleca din lume,

Dar ce ai spus prin scris sau grai,

Sau laşi prin pilda pe care o dai,

Pe mulţi, pe mulţi spre iad sau rai

Mereu o să-i îndrume.

 

Deci, nu uita: fii credincios!

Cu grijă şi cu teamă,

Să laşi în inimi luminos

Un semn, un gând, un drum frumos,

Căci pentru toate ne-ndoios

Odată vei da seama.

Amin”.

 

Sfântul Ioan Iacob Hozevitul

 

Sursa: https://bit.ly/2PnYtE4

 

Referințe:

https://doxologia.ro/viata-sfant/viata-sfantului-cuvios-ioan-iacob-de-la-neamt

Bunăvoința unei suferințe

Amarul din inimi e-un fel de nectar,

De-i luat deopotrivă ca pe-un dat și ca dar,

Duioasa durere aduce folos,

Rana curată e vârf de prinos,

De crește-nlăuntru lăstari de răbdare,

De milă, de pace aducătoare,

Înclin către chinul ce pleacă o frunte

Spre-a face-ntre suflet și ceruri o punte.

 

Lacrimă bună, izvor de-mpăcare,

Sfărâmi în căderea-ți o stâncă, un munte,

Și pulbere-n vânt se preface-o-mpietrire

C-un strop de credință cât un grăunte.

 

Când știi cât de mare-i bunăvoința de sus,

Nădejdea-i o aripă, recunoștința impuls,

Când vezi că mai mult ai primit decât ai putea da,

E zbor toată mergerea pe calea cea grea,

Când știi că temeiul vieții-i iubirea,

Te doare tot răul, îți arde privirea,

Și-l plângi pe cel care cu sabia te mână

Pentru o umbră mai deasă și-un pumn de țărână,

Ți-e drag și călăul ce-ți pune capul în ațe,

Că nu știe, bietul, ce-i o strângere-n brațe.

Toate inimile bat la fel de frumos

homeless person sleeping in a doorway

Asta e pentru cei pe care uneori nu-i vedem, pentru cei ale căror nevoi credem că le știm fără să-i întrebăm, pentru cei pe care nu-i cunoaștem fiindcă n-am încercat, pentru cei a căror poveste de viață smulge din noi sentimente mai adânci decât strădaniile noastre de a trăi. E despre cei de care uităm când ne gândim ce să gătim și de care abia ne amintim când nu mai e loc în frigider sau când se învechește mâncarea. E despre cei ce nu uită să fie oameni nici când nu-și mai amintesc cum îi cheamă, când a fost ultima dată când au fost strânși în brațe sau dacă i-a îmbărbătat vreodată cineva cu adevărat. Uneori sunt ocoliți de parcă inima lor s-ar hrăni cu repulsie, alteori se consideră că neajunsurile lor le sunt suficiente pentru ce necesități au. Ei – care străbat zilele fără nevoia de a visa, ei – care nu amestecă realitatea cu niște condimente pentru a fi mai ușor de înghițit, tocmai ei, care primesc oricât de puțin, nu-s bine primiți în perspectiva noastră asupra existenței. Mulți nu cer nimic, dar ochii lor vădesc un gol pe care nu-l poate umple nici toată bunăvoința noastră. Unde să-i spunem dorului de ei să-i caute, cum să-l facem să renască de după atâtea crâncene strângeri de pleoape, ce mână poate mângâia atâta chin? Ei mor fără să-i știe nimeni, dar Dumnezeu nu-i uită niciodată. Noi parcă n-avem loc de suferințele lor, dar ei ne ies în cale ca și cum nemărginirea ni se pune în față, ca s-o vedem. Nici nu știm că de fapt ne întind o mână spre cer, acolo unde se face dreptate pe vecie, sădind în noi o zbatere de suflet ce ne ridică din întunericul în care am căzut, uitând că am primit atâtea daruri mai înainte de a lucra pentru a le spori. Sămânța virtuților noastre e cultivată în noi, nu ne aparține. Uităm că am pornit în viață de mult mai în față decât ei și mulți alții. Uneori închidem ochii din nepăsare și-i deschidem doar ca să nu ne izbim de zidurile indiferenței. Am primit atâtea, să dăm din ce avem, din ce-a crescut mai bun în noi.

 

Sursă foto:

https://bit.ly/32G8HYo

Cum se încheie socotelile cu un nasture lipsă

Zgomotul tastelor se aude ca un ropot, sute de litere curg ca niște șuvoaie de apă dezlănțuită. Acesta pare să fie cel mai bun discurs despre inspirația de moment. Nici nu se putea întâmpla altfel, avântul său parcă pornea din viul vieții, era o zvâcnire de neoprit. ”Așa e când cobori până în măduva clipei, când te afunzi în adâncul prezentului”, își zise și continuă să scrie cu o ardoare potrivită cu luna lui cuptor. Nu era un fapt nemaiîntâlnit ca o întâmplare importantă să aibă loc chiar în apropierea celor care au datoria de a vorbi despre fapte așa cum se petrec. Redacția era așezată la interesecția dintre două artere principale. Pe unul dintre trotuare, chiar în acele clipe, extraordinarul își dăduse întâlnire cu miezul lucrurilor. O asemenea întrevedere trebuia atent cântărită, multe înțelesuri se puteau desprinde. Undeva, într-unul dintre colțurile de sus ale camerei, un păianjen desprinsese aripa unui fluture care se zbătea captiv în pânza sa. Poate înțelesese că e nevoie să rupi bucăți de sine ca să te poți încadra într-un întreg. Poate că lupta fluturelui pentru viața lui a fost mai impresionantă decât munca pe care o depusese el pentru a țese pânza. În orice caz, acest fapt nu a fost observat, toate eforturile erau concentrate într-un format A4, știrea care urma să facă înconjurul țării era în prim plan. Cine n-a văzut nădușeli de la scris să facă bine să afle ce înseamnă pasiunea. Nu ieșea fum din butoane fiindcă nu avea când, ele erau apăsate cu mare înflăcărare. Subiectul și predicatul își disputau rolul principal în propoziție, virgula parcă alerga după un punct care să-i mai dea o clipă de răgaz, inima dicta și degetele scriau. Nici întâlnirea extraordinarului cu miezul lucrurilor n-au putut distrage simțul jurnalistic de la o știre cât o uimire în neștire. Ce expunere, era ca și când fiecare început frază avea un punct culminant pe post de majusculă! Rândurile aveau un ecou propriu. A doua zi, titlul de pe prima pagină ajungea în fața ochilor întregului popor: ”Demnitar la patru ace, caut nasture lipsă”.

 

Sursă foto:

https://bit.ly/3fpsMWd

Nimeni nu e de neînlocuit

Picture

Spuse stăpânul casei spre slugi. A doua zi, se trezi pe podea, bău apă cu furculița, se încălță cu pălăria și se sui în caleașca la care erau înhămate câteva oi. Ajunse într-un târziu în pustiu, deoarece acela care-i înmânase vizitiului răvașul cu adresa scrisese cu picioarele. Privea în jur cu ochii închiși, apostrofându-l pe vizitiu că nu acolo trebuiau să ajungă. Cum nu se mai puteau întoarce la conac, înnoptară la un han. Dimineață, la micul dejun li s-a servit un platou cu paie, iar cailor care serveau drept scaune nu li s-a părut nimic neobișnuit. Au întrebat o piatră dacă poate să le arate drumul spre casă, pe oi a căzut sarcina de a descifra răspunsul ei. Cum oile erau obișnuite să fie ghidate de un păstor, au ales și ele calea mai scurtă spre nicăieri și-au pornit agale. Ajunseră la o fântână, cu toții erau uscați de sete. În loc de citură atârna o cârpă numai bună de șters praful cu ea. N-au avut de ales și-au coborât până în adâncuri cârpa de câte ori a fost nevoie până când toți membrii echipajului de călătorie au primit necesarul de apă. Porniră din nou la drum și se întâlniră cu un artist, cântăreț la scândurină. Cu toate că n-a priceput stăpânul de ce ar fi trebuit să-și închipuie cât de încântătoare era muzica aceea mută, fiindcă profunzimea mișcărilor artistului vădea o iscusință deosebită și un simț al sunetelor dezvoltat, se mulțumi să meargă mai departe cu aceeași abruptă hotărâre: nimeni nu e de neînlocuit. Desigur, nu i-a trecut prin minte atunci că, la fel ca și obiectele, oamenii au diferite calități care pot fi utile tuturor dacă sunt cultivate în direcția potrivită și că nimeni nu se pricepe la tot și că nu-i unealtă bună pentru toate. Vizitiul avu o clipă pornirea de a-i spune că ”degeaba țipi în șosetă, că tot din portavoce se răspândește mesajul către mulțime. Că șoseta e bună și ea, dar tre’ să stea la locul ei, că oile-s bune pe lângă om, dar nu musai și la tras de caleașcă” și câte și mai câte de acest fel. Nu știm dacă vizitiul găsi de cuviință să-i spună gândurile sale stăpânului, nici dacă s-a priceput să le potrivească în cuvinte astfel încât să fie limpede că toate își au rostul lor și fiecare are locul lui.

 

Sursă foto:

https://bit.ly/38O9YxC

Formula admirației

De trei ori splendoare

Și-o dată simț subtil,

Se-adună-ntr-o culoare,

Buchet, figuri de stil.

Din locuri neștiute,

Cu-n soi de mângâiere,

Se-nalță o tulpină

Ridicată la putere

De-un sâmbure de bine

Tangent pe-un vis frumos

Și-un șir de gânduri fine

Mai scad din greul gros.

Se-mpart priviri adânci

La un întreg nemaivăzut

Și rezultatul îți dă brânci:

Să te oprești s-admiri nu e prea mult.

Parfum de bucurie neumbrită

Sute de copilării înfloreau pe o câmpie veselă din fire. Poate că le avuseseră drept model pe cele dinaintea lor, poate că se lăsau inspirate de florile colorate, așezate ici-colo în pâlcuri, ca niște comori gata să fie descoperite de ochi pătrunzători și curioși. Iarba creștea de un metru acolo, iar piticii voioși se jucau pititea printre firele zdravene ce păreau uneori copaci vrednici să-și înalțe frunțile spre cer. Cât era vara de lungă, masa de prânz aproape că nici nu exista, nimeni nu avea timp să se gândească la asta, cu toții zburdam din zori și până în seară de parcă meseria noastră ar fi fost să ne bucurăm că trăim. Firește că nu ne gândeam așa, dar tare bine ne mai pricepeam să jucăm prinsea cu visele, țopăind pe clipele ce se așterneau dinaintea noastră. Un cântec nesfârșit era larma copiilor de pretutindeni, care acoperea zumzetul mașinilor cu un soi de mână gigant, strângându-l în palma-i gingașă. Ce-i drept, pe vremea aceea mai multă zarvă făceau insectele. Pe atunci erau mai puțini aceia care goneau să ajungă cât mai iute în deșertul spre care-i îndrepta golul din inima lor. Când iarba se transforma în grămezi de fân era un prilej nemaipomenit de a continua să ne jucăm în fel și chip, plonjam în mulțimea de fire ca și când fericirea se făcuse ghem chiar în fața noastră. Luam câte un smoc de fân și-l țineam ca pe făclie, alergând fără țintă, iar firele se pierdeau în urma noastră și țeseau haina unei copilării lipsite de orice grijă. În serile de vară ne strângeam în jurul celor mai mari care povesteau tot felul de lucruri de dincolo de câmpia noastră. Greieri și lăcuste, fluturi și șopârle, toate își găseau rostul chiar și în acest mijloc de oraș. Copilăria era luată în serios pe atunci, era lăsată în legea ei. Rogojini și bețe clădeau cazemate, era un sâmbure din bărbăția strămoșilor ce încolțea în noi ideea că va veni și o vreme în care va trebui să apărăm ceea ce prețuim. Iarna construiam forturi din nămeți, bătăile cu bulgări erau pregătite în detaliu, cu o precizie militară și o inocență gingașă. Uneori câmpia noastră era ca o planetă a oamenilor de zăpadă. Mergeam cu săniile până la blocul vecin, acolo era o mică vale care iarna nu putea fi altceva decât derdeluș. Ce ne doream noi pe atunci? Să ningă, să se aștearnă zăpada peste pământ și noi să zburăm pe deasupra lui ca și când nimic nu ne putea trage înapoi. Și chiar așa era, nimic nu ne putea împiedica să ne luăm avânt pe coasta ce lega prezentul de nemărginirea trăirii lui. Nu exagerez cu nimic, când vine vorba de copilărie metaforele sunt un fel de observații mult mai sărace decât emoțiile de-atunci. Legam săniile una de alta cu frânghiile de care le trăgeam după noi, era un tren care avea puterea de a aduce vacanța în mijlocul trimestrului. Eram cuprinși de nerăbdare când zăpada nu era suficientă pentru un derdeluș ca la carte, așa că turnam spre seară apă de sus până jos și ne rugam să înghețe până a doua zi dimineață. Gheața nu era cel mai bun lucru pentru cei cu mini schiuri de plastic, puțin mai mari decât cizmele sau bocancii lor. Se juleau repede și stratul lor era subțire. N-am să uit niciodată strălucirea soarelui oglindită pe pârtie. Parcă îmi spunea ”fii pe pace, toate cele frumoase pe care le trăiești acum vor fi mereu vii”. Nici n-am cum s-o contrazic, pe lângă faptul că nici nu vreau. Abia când ne întorceam de la derdeluș, acasă ne dădeam seama că eram uzi fleașcă. Trântele, căzăturile în zăpadă și pe iarbă, ele erau croiala minunată și nevăzută pe care o purtau hainele noastre. Primăvara ne trecea strada definitiv înapoi pe câmpia noastră. Patru pietre mai mari deveneau porți de fotbal, cele mici ne așteptau cuminți în parcare să jucăm Castelul. Vara se așternea pe jos cea mai îndrăgită Frunză. Fete și băieți de toate vârstele se puneau de acord într-o clipă că veselia e iscusința de a convoca o adunare de voie bună. Parcarea era un tărâm bun de joacă, dar câmpia noastră era patria ei. Într-o zi de decembrie, câțiva dintre tovarășii de joacă mai mari săreau cu picioarele pe o pancartă de metal dărâmată. Am sărit și eu, neștiind exact de ce calc în picioare acel panou. Cineva scotea țipete de bucurie dintr-un oltcit aflat în mers, pe unul dintre geamuri flutura un tricolor cu o gaură în mijloc. Tata mi-a zis că-i periculos să ies din casă în acele zile și l-am ascultat. Nu înțelegeam de ce unii oameni erau bucuroși, dar în același timp era primejdios să stăm afară.

Era aproape vară, de niciunde au apărut pe câmpia noastră patru excavatoare. Erau parcate la puțină distanță unele de altele, undeva în mijloc. Cei mari spuneau că se va săpa o groapă mare în câmpia noastră. Nici nu ne-am gândit cât de mare va fi, pur și simplu am dat fuga pe câmpie și am început să tragem de niște cabluri ale excavatoarelor. Ne-am umplut buzunarele de la groapa de nisip din apropiere și, cu tact și multă băgare de seamă, vărsam nisipul în rezervoare. Am reușit să facem asta la două dintre ele. A doua zi priveam cum două dintre excavatoare mușcau din patria copilăriei noastre. Pe sub celelalte două se tot băgau niște oameni în salopetă, tot manevrau diferite scule pe lângă ele, pe deasupra și pe dedesubtul lor. În sufletul meu se smulgeau multe dintre zâmbetele de altădată. Era mai dureros decât toate bătăile primite la un loc. În zilele următoare au apărut și basculantele, groapa se mărea iar noi știam deja că am pierdut. Am stat în fiecare zi acolo, de dimineața până seara. Cu excavatoriștii nu am putut vorbi, dar am reușit, într-un final, să ne împăcăm cu șoferii de basculantă. Ne luau în cursă când cărau pământul în altă parte. Am mers de câteva ori la locul unde era strămutată câmpia noastră. Apoi n-am mai putut merge, era prea dureros. Chiar în zilele acelea se deschisese o consignație în apropiere. Aveau Coca-Cola la cutie și acadele. Am cumpărat acadele. N-am mâncat niciodată ceva dulce cu atâta amar înăuntru. Mi-am dat seama cât de învinși eram, ce rușinos de nedrept troc eram obligați să primim. Când săpăturile au ajuns până în marginea dinspre strada pe care o treceam spre derdeluș, acolo unde era singurul flăcău de-al plantelor, un măr, n-am mai suportat și am plecat. L-am văzut răsturnat cu rădăcinile în sus, pe o fâșie din margine. Săpăturile au durat mai multe săptămâni, cam cât jumătate din vacanța de vară. Ne-au luat tot, bucățica de pământ pe care ne-au lăsat-o avea pe ea trei canale legate de punctul termic. Era exact locul pe care construisem odinioară o parte din cazemata pentru care strânsesem cărămizi și calupi. Cu toate astea, au fost câteva seri când am jucat pititea în groapa aceea imensă. Era adâncă de cam 10-15 metri, poate mai bine. Pierdusem toată câmpia noastră, dar a fost cel mai frumos bun rămas pe care puteam să îl luam de la scumpa și minunata patrie a copilăriei noastre. Pe groapa aceea s-a construit o bancă cu două etaje, e în picioare și astăzi. Nici vecinii noștri nu mai au derdelușul. Dar mai drepte decât toate construcțiile stau amintirile noastre, căci toate cele frumoase pe care le-am trăit atunci vor rămâne vii.

Scuze

 

Acest moment a fost sponsorizat de ”Cam târziu”, un pahar de vorbă nepotrivit cu orice fel de context. A se consuma responsabil. Produs și îmbuteliat de Societate cu Răspundere Limitată, strada Se-ntâmpleanu Oricui nr. 1 bis. Conține aromă de compasiune, colorant natural pe bază de părere de rău, îndulcitor, acidifiant acid civic, extract de tact artificial, suc concentrat de neatenție. Valoare nutritivă: – 40 de se putea și mai bine.

Sursă foto:

https://bit.ly/2YIvhNy

Întuneric la orizont

Ce ne-nghesoaie grijile pentru nimicuri!

Dăm fuga s-adunăm în bucățele de pustiu

Iluzia unui tot ce-nghite fără de oprire sensul,

Aruncând condamnări la moarte spre ce ar merita să fie viu.

 

Mormanul neorânduirii se pretinde hartă

Și vin de-a valma rătăciri cu ifos de reper,

Nu-i vreun roman ce și-a făcut loc cu securea-n artă,

E traiul cu rădăcinile înfipte-n efemer.

 

Azi plânsul de copil e imnul stării noastre,

Hrănit-am cu amar bunăvoința,

Să ridicăm privirea din orbire,

În tot ce e curat să ne-ncolțească stăruința!

Griji cu lapte

Un cercetător orb a descoperit antidotul contra pătrunjelului. Omul de știrbință a declarat că, de curând, s-a hotărât că pătrunjelul crescut aleatoriu este nociv și doar cel care e rodul unei cultivări autorizate este unul care ar putea avea efect benefic. Cercetătorul, care a primit cu două minute înaintea intrării în emisie titlul de Domnitor Hororis Clauza, a fost declarat de către o comisie anonimă drept cel mai cunoscut savant al tuturor timpurilor, chiar și al celor dinainte de a se naște. Guvernul unei țări independente a luat imediat măsurile impuse de Comunitatea pentru Stabilitatea Absurdului Specific și a alocat salariile pe doi ani ale tuturor cetățenilor săi în vederea prevenirii răspândirii acestui teribil fenomen numit ”pătrunjelul sălbatic”, o amenințare care pune în pericol supraviețuirea tuturor speciilor. Toate parcelele în care acesta creștea au fost izolate și arse din temelii. Eroii care au luptat împotriva acestui dușman vor primi o decorație sub formă de hologramă, vizibilă pe aplicațiile Pamfletoid. Trimite 40 de euro pentru a descărca aplicația gratuit și 500 pentru a-ți arăta sprijinul pentru voluntarii care luptă și acum cu tulpina morții. Pericolul nu va putea fi îndepărtat decât după ce se strânge o sumă cât 20 de PIB-uri de țări considerate dezvoltate pentru că-i subjugă pe alții în timp ce declară că-i ajută. Sănătate!

 

Sursă foto:

https://bit.ly/2Ye8FnQ

Strada Simfoniei nr. 3

Adierea vântului fusese portativ pentru un legănat ca o deschidere de aripi. Ecoul unor miresme curate răsuna în mișcarea lentă a norului care călătorea deasupra lor. A fost într-adevăr un concert pentru suflet. O, ce cântec minunat, l-ai simțit? Nu, nu s-a terminat, doar s-a mutat. Clipa de răgaz e un dirijor iscusit, trebuie să recunoști. Pe strada aceasta avem doar semne de vibrație. E singura intersecție în care aglomerarea înseamnă unitate. Sigur că nu e nimic accidental, există un sens unic: armonia. Mă cam depășește să-ți explic mai multe, cert e că aici liniștea are întotdeauna prioritate.

Mascarada

Pe o pajiște-nsorită

Se ivi pe ne-așteptat

O furtună mohorâtă,

Purtând un strai colorat.

Prin zăvoi dădu de știre

Că sunt toți făr’ de-apărare

Un bursuc cu pălărie

Și pe mijloc cu cărare.

Ursu-și părăsi bârlogul,

Ca să nu dea de belea,

Să nu-l prindă cumva norul

Cufundat în canapea.

Viziuna e pustie,

Vulpea fugi ca trăsnită

De gândul că sub pământ

Fulgerul o s-o înghită.

Iepurașul… ce să zic,

Își ciuli urechea-i mare,

Servind teama-n polonic,

Ascultând la orișicare.

Nu s-a abținut nici râsul

A privi cu-ngrijorare

Vijelia mult solită

Ce făcea ravagii-ntrânsul

Mai mult de la depărtare.

Și-uite-așa goniră toate

Vietățile pădurii

Spre o peșteră pustie

Unde n-ajungea nici vântul,

Dar vreun gând de veselie.

Și în bezna ce domnea

Se-mbulziră ca să ceară îndurare

Unei gazde-ntunecate

Ce-atârna cu capu-n jos

Sprijinindu-se în gheare.

Liliacul îi primi,

Însă puse reguli stricte,

”Cu-n par nu te poți tocmi”,

Zise el citând din minte,

Ș-apoi doar cât ai clipi

Îi lăsă pe toți să intre.

Fără multă opoziție,

Mânați lesne de pripeală

Se-nvoiră să atârne

Cu toții cu capu-n jos;

Iară gazda triumfală

Zâmbi pe sub incisivi

Și zbură pe bolta neagră.

Cât stăteau încremeniți,

Răsturnați cu mic, cu mare,

Tot ce-aveau prin buzunare

A ajuns în pălăria

Ce mergea tiptil și-agale,

Trecând pe sub fiecare.

Și că fură ei goliți

De te miri ce lucrușoare

Nu e un capăt de lume

Sau cea mai rea întâmplare,

Însă trist e că și-acum,

Când afară-i cald și soare,

Stau cu susu-n jos și-așteaptă

O mișcare salvatoare.

 

Iertare

N-am știut, suflete drag, că te stingeai flămând,

Te străpungeam cu sulița mândriei,

Puteam să te hrănesc când de la gura-mi luând,

Și potolind foamea unui sărman ce se sfia să ceară,

Să-nchid cu milă gura ce-ascunde colții vrăjmășiei

Și să-ți aud glasul cel blând pentru întâia oară.

 

Nimic din ce avem nu e al nostru,

Afar’ de sufletul ce luminează dinspre ceruri,

Căci viața e un dar primit,

Deci dăruire să se facă voințe și țeluri.

 

Iertare-Ți cer cu plecăciune, Tată,

Că n-am știut să mulțumesc prin fapte,

Dar din recunoștință răsar tulpini de pocăință

Și așteptarea întoarcerii la casa părintească

Se face un tovarăș de drum bun

pentru acela care vine de departe.

 

Nu-i unul dintre noi fără greșeală,

Nu-i unul care să priceapă altfel

Că suntem cioburi din aceeași oală,

Pe care în căderea noastră-am spart-o.

Așa că viața ni-i o șansă de-ndreptare,

Că lutul modelat suflare a primit ca să se-nalțe

Și în plutirea lui să urce treptele de curăție,

Lăsând în urmă umbra rătăcirii

ce caută cu-ademeniri să îl înhațe.

 

Iertare-Ți cer plin de amărăciune, Tată,

Că n-am știut să mulțumesc prin fapte.